noi tocmai plecam

fără să-ţi răpesc paşii,ţi-am ascuns în măduvă aripile de aramă
ale unor porumbei uscaţi pe spatele tău viu
în încercarea de a-ţi zbura cu plămânii mei, înăuntru.

aceiaşi porumbei îmi topesc în urechi frunze negre
şi adorm cu ei,ghemuită în talia încheieturii,
puls mort în tăcere.
şi mâinile strânse una într-alta ca două emisfere cerebrale,
plângând bolnavul
cheag de întuneric.

timpul aprinde prea devreme strada.
mi-e necorpul în corp ca un astru îndepărtat
muşcând din mine,îmi e durere...

petalelor din om

azi răul se stinge-n hemoragii interne

ca să plece către fiecare trăsură un birjar cu sânge din mine.

hohote de plâns atârnă cu stropi de cea mai iubită durere,

e obosit irisul de-atâta văl în stern de gene...

inimii celei despuiate cu chipul în pământ

i se nasc pietre,

înăuntru.

şi pietre sordide înşfacă parfumul cald din piele,

pentru fiecare mângâiere e croit un timp.

aşa răsare un braţ de tălpi bolnave pe genunchiul coloanei vertebrale,

aşa apune în globul ocular al toamnei...frunza.

azi buzelor mele arse de raze autentice

le dau binele plângându-şi fericit întristarea,într-un sărut cu vântul.

lui i-a întârziat o adiere sub sprânceana de îngeri

şi geme rochia uitării în pantofii argintii ai dorului,

geme armura omului,

pentru fiecare fluture nenăscut în stomac

ea are unul îmbătrânit acolo...

Neverosimilităţii Irisului

cu buzele luate invers sau întoarse pe dos...razele,
de-a cuvintelor ceaţă,de-al meu fluture spre tine,
te iau în braţe,căci prin şoapte
tu mă auzi mai bine
când printre atâtea fluturări de păr
diferă culoarea
sau genele-ţi curgând a ploaie..


mă ai un râu obosit,cu degetele scăpând triste
în seminţe fără soare.
doar în oasele tale tăiate din umbră cu cuţitul
adie,simt
un suflet întreg,cu fericirea-i mătase...
ce mi-ai făcut?
că nu-mi mai ţin genunchii afară din aşternut,
lăsând loc lacrimilor.
poate sunt,ca să te am pe tine:
mereu laleaua ascunsă în acrobaţii de fulgi,
mereu omorând în creion vechi tăcerea,
jucându-mi pe neauzite ochii,
când adânc în dor ne încolţeşte pielea
o vară...


azi ştiu de inima ta încălţată de zei
într-o aripă croită în nedurere la zbor
da...inima ta de culoarea safirului
sau a curcubeului uitării...toamna.

azi,esti aici,mâine..până şi macul îşi
vrea roşul,de dragul odihnirii în pântecele lunii.


e noapte acum,şi mă protejează panglicile afecţiunii tale
ca atunci când..."am şezut amândouă pe trunchi
plângând cu mâinile îmbrăţişate
până când părul nostru de castane şi spice de grâu
ne-a înfăşurat gleznele..."


Ţie,prieteniei...

Asculta mai multe audio Muzica

doar iartă-mă...că am folosit cuvinte puţine şi că meritai un frumos mai plin...de tine.

albe,calde...

am găsit,privind din mine,mâinile întoarse spre noapte
dreapta,cea mereu prizonieră sufletului,murea...la fiecare plecăciune,spre iubire.
stânga muşca din zid,din tăcere striga,şi durea...cusută până la cot,cu atingeri.


în somn eram doar noi.
buzele nu fuseseră nicicând înfaşurate în sforile a doua inimii,
căci gurile...mergeau la mal,se umpleau şi nu vărsau apusul din ele.
aşa,ocolind marea,te infectai în pielea mea,neştiind că vertebrele îmi erau lacrimi,
că umerii îmi atârnau de lună,că sternul alunga din mine vindecarea.
aşa,de la genunchi la timp,auzeam urletul tău mângâiat,sunet de clipă în clipă.

cu teamă,te văd aplecat spre copilul copt înăuntru,
ştiu că cerul mi te-a furat, şi-a lipit trupul zilei de tine
când eu...urmărindu-mi gestul mâinilor,ţi-am pierdut ochii.

în Nămol de Stele

ce păcat...

că pielea mea era scrisă cu gustul tău în ea

şi mă trezise întunericul.

ce păcat...

că mâinile îmi erau furia cu care adormeam

uscăciunea din umerii răniţi de guri ascuţite.

ce păcat...

că eu râdeam pe tine,la infinit

şi tu plângeai pe mine, mă pătai semilunar de aripi.

strâmbam din nas,ca pisici bătrâne

până am îngheţat în mine

o fereastră,o vină,un pahar început.

dar azi mă spăl de tine

mă spăl de tine,de valul leneş,de valul tânăr

iau marea în braţe şi fug cu ea

şi aşteptăm amândouă.

eu să aud urletul şi să mă înfrupt din cer

cu sălbăticie, cu miros,cu somn.

ea să se dea pe spate în florile Raiului

sau mai bine să stea suspendată la un călcâi de drac.

cu coapsele goale

să-mi respir dimineţi palide,după nopţi albe.

să mă arunc la uscat,poate devin carton încins

şi plec pe picioarele calde

fără fluturi,

fără soare,

despuiată toată în jurul sufletului.