Gând pentru cer

îmi cade timpul pe fiecare dintre chipuri

şi se usucă în locul în care frunzele nu şi-au cusut piepturi...
de simţire,plângi Tu pe umărul meu lucid şi adoarme-i albul
purei lacrimi dă-i săgeată
să mă îngroape cu toate meleagurile ochilor
îmbătrânite în mine...
amintirile să mi se destăinuie de această dată desprinse de fiinţa-mi,
atingând pământul-toate vii,de petale...
să-mi fie teama cu pleoapă stinsă,îngenuncheate adânc sub soare...

culesul de nopţi vine precum culesul de mere,cu aripi negre

în mormintele mele goale am învăţat să mă cobor încet
ascunsă de toamnă,căci sopteşte înec
la umbra noului său chip de aramă,
al fiecărei ramuri aplecate în ploi mărunte...
peste vertebrele mele calde,ascunse bine în piele de întuneric,
durerile sunt închegate stele,lumina lor curge bântuită
de toate zilele care-i pier,târând pământul cusut cu moarte
adie sânge de toamnă sub cer...

Cântecul

Fotografie

paşii toţi dau sămânţă ca să ardă

în ei e totul răcoare,

urmele culeg flori moarte

au corset de uitare și nu uită.

trecutul lor a fost mereu plin de petale

și s-a prelins ca o miere neagră

în jurul aceleiaşi lumi.

în locul în care păşim

îşi face mereu loc rădăcină frumoasă

m-am născut frunză în pântecul coastelor tale,

luminoase și reci îţi sunt toate copilele

și eu mă ascund în mine,

mergând la adăpost de lună,dar mereu vie

ca să-mi ocrotesc sfârşitul

de mii de ori,

zvârcolindu-mă cu vântul,în piepturile prea goale

prea multă ploaie cade în pieptul meu,

dar mi-e sfântă această magie a ramurilor tale,am gene
și suferă de trezire
cu pleoape prea pline,care nu ştiu de timp,

cunosc doar umbre plângând

unde ar fi trebuit să fie pământ...

toamna e tristă și agăţată de mine

cu o uscată gheară , sunt doar rar

așezată sus, în pielea casei mele
la fereastra căreia cerul surâde aripi de soare,

timpul meu nu ramâi tu, copacul tânăr,zgomotos...
din care să fug apoi cu ochii strânși de frică,

privirile mele sunt jos și văd cum
adâncurile sunt pline de înviere

căderea aici își are amurgul

să o legene în foșnet de mătase,
visez că e dulce jos,când ești o clipă pruncul
dimineților calde.

"I am already grown up, I just get older."

un copil din greu timp, de demult
l-ar numi luna,trecut adesea prin braţele ei,
plângand adesea prin ochii ei,
singurul lui adăpost e al nopţii,când e umbră
sub genele moarte ale mamei luni.


mama lui,copilul nopţii,dintotdeauna aşteptând
căldura şi în pieptul ei.
rodnic în priviri,ochiul ei stă ca pieptul
dezgolit pe chipul copilului ei.
noaptea lui nu e mereu albă şi chipul lui,
salvat de soare,se-nchide ca pumnul,
pumnul plin de tot nimicul văzut de ochii mamei luni.


copilul lunii e azi timpul, a fost mereu anotimpul
născut de pântecul obosit al ei.
timpul nu vindecă,copilul doar îmbătrâneşte
fremătând frica de umbra lui,pe chipul mamei luni.
îi culeg ochii,deschişi puternic înăuntru,
şi transform în lumină vie privirile înafară,
unde frigul meu înseamnă prima lui nevindecată zi de iarnă,
când timpul nu a murit.

Se creşte lună

timpul e soare când îşi unduieşte urcuşul
şi floarea îşi dă coborâre,cangrenând răsăritul,
la pieptul lui a stat mereu rezemat apusul
asemeni florilor,s-a înecat cumplit în viaţă,
aşezandu-se pe cel mai înalt piept...


firul de ofilire urmăreşte vertebre de mătase
în văl al părţilor de departe,
care se ascunde suflet înapoia ochilor.
vede înafară,deşi e prins bine pe dinăuntru,
doar azi irişii se închid mai strâns ca niciodată,
flămânzi se apleacă...în toate florile de ploaie,
negri,ei cânta şoptit,mereu a noapte...

Ochii şi frigul

sufletul se încheagă mult înăuntru
încă înflorind într-o ultimă topire înafară,
i se aud malurile negru cântându-l,
căci ne jucăm de-a...malul,
deasupra noastră se apleacă tăcut valul,
părem frumoşi ca trezirea,
apoi îmblânziţi cu ploaie uscată
râvnim chiar moartea din nemurirea...

din clipă în clipă se şi deşteaptă plânsul,
ce uşoară e atunci pasărea cu urme de gene...
dar când e greu plânsul,şi lacrimile cad rupte din dânsul,
se zbat pentru dureri din afară,care zac...pline înăuntru,
mătasea vântului bate neagră pe la gura pleoapelor
dând zori reci genelor,
că râd liniştite pentru noaptea ce stă să apară,
noaptea vie,ca o rană,în adânc de apă...tot scăldându-mă.

nu mă mai iau de pieptul timpului,ci tresărim amândoi,
şi golul va sângera din gândul nesfârşit din mine,
doar frunzele-mi...pline de toamnă,obosite,
vor tăia din toate aripile cântate,flori prea albe...
bolnave fiare,frunzele...
dar şi soarele,de astă dată,frumos iubindu-le.

Locului păşit

Mă închid după mine,uşa camerei mele

e aramă goală,trupul ofilit stă fluid în văzul luminii

ochiul bine croit priveşte

în flori stinse cu suflet

plus eroi cusuţi de orbii din voi

pe marginea fiecărei pete

de mine...

mi-e rece,undeva

lângă pereţii morţii,

suflul camerei mele...

e locul ce l-ar fi putut soarele

încălzi în noaptea nopţii mele

zgomotul de fulgi nu a fost lacrimă dar m-a surzit,

şi-n mine strig încontinuu...

apoi luna,scheletul unui cântec de leagăn,

cu undele cerului făcute dor în piept la mine.

lipsa,dar suferinţa Ta

e mai mare

când petala de soare

şi-ntinde aripi negre spre ceea ce trăieşte

răcoarea se strecoară

ca atingerea unui perete ud

în omul plecării

părăsirii e mai limpede

dar arde ca focul

unde e uscatul mai tare

sub pietrele frumoase

pe coarda întinsă a inimii...

o geană ca vara

îngălbenită de iubire

pe pleoapele ochilor,care cad

tresărind tăcut-timpul

ca să-şi ţese dimineţile

aşa cum vocilor lui suave le stă bine...

Vreme de-apoi

Călătoria mea e-n spini ş-apoi însetată,beau sânge de crini

sânge de crini...

înăuntru,dar spini,şi crini de ploaie fremătând în pielea nopţii mele

ca într-un pântec,plânge aripa albă vlăguită de scrum

negru scrum erau ramuri de vise,

cântă şi visele mele-n ramuri de plumb...

la adâncul apei,umbra şi frunza,dezmembrându-se de ziuă

umbra frunzei,cu moarte şi mlădioasă,curge uşor

pe şira spinării goale,unde acel infinit,

ureche pentru ultime şoapte...

urlet e vântul,împrăştie cu suflul moarte,

se poartă-n zgomote sămânţa-i,semn că-i devine zborul

aşteptare de om...

în mine-mi cresc câmpul,călătoria-şi are floarea,

străină-i ea de sămânţa-n praf de drum?

Frunzei de alb

Aici,de sub trăirea vie,caldă...încâlcitul mers,singurul mers ce-a fost vreodată

alintă-n mângâieri şi-agaţă mătasea noastră,cea uscată,

căci eu plimb aripi decojite...pe bolta lui frumoasă,

aproape sunt eu,cea plânsă-n trup, apoi uitată.

privesc azi soarele cuprins de-aramă,cusut la coapsă,fericit,

căci jos tot raza lui îi poartă mersul aurit,

când ea e toată ofilirea,fiinţă-n păsări şi sfărşit...

ca naşterea,dar noaptea...mi-a fost ploaia,şi cad,ca ea,

apropiindu-mă...de mine,

am gând intortocheat,iubit,mi-aduc şi paşii efemeri,şi ei prea

aspru dezrobiţi de pomii deşi,cu ochii verzi,

închişi...

sori,mi-aţi apus şi sfâşiiţi,

vorbiţi în mine,cântaţi în mine,nu stiţi că eu aud?

tot mai frumoşi eraţi tăcuţi...

daţi viaţa ca ploaia rece-n piept la mine,iubiţi chiar stinşi de timpuri dulci,

când eu vă strig doar răsărirea,tot...ascunzându-mă cu noaptea-n mine,

îmi strânge umerii steliţi,când mi se scutură în vis de zile,

moarte flori...

leagăn de vânt

mă zvârcolesc timid,mai mult şoptindu-mă din buze uscate,

cum seara şi-ntinde aripile...sub ramuri care se lasă în ploi mărunte

cerul genelor atât de umed de plâns veşnic

şi timpul cântă versuri din flori negre,

pământul ăsta nu are gând de înviere,la pieptul lui îmi deschid ochii eu...

o singură fugă şi tot universul curge în plămânul meu, şi-al tău...
închizându-ne aerul în forme neisprăvite de întuneric,

azi frâurile veşmântului de ţărm viu sunt trase cu furie

de acelaşi val de flori negre

şi-n auz de moarte adâncă...doarme liniştit pe umăr rece,soarele meu,şi-al tău...

soarele,ros de pleoape nenăscute,plânge-n clipe pe dinăuntru

ca să pietrifice-n ofiliri viitoare trupul...

mângâierea lui nu moare,se poartă-n păsări de tăcere,dă roade nicicând mai coapte, în lumină cuprinzându-şi noapte

şi-n noapte lună cu ochi trişti...

Neuitare

lan de suflet uscat,cu roade triste şi neroade

acolo mă-ntind în nefiinţă,să-mi culeg timpul când răsare,

căci necopt şi orb,mi-a apus tăcut în braţe...

grâul a ştiut că eul înnoptează în el viul,plin de stele căzătoare...

însumează a moarte cerul şi sângerează plânsul,

scuturându-mi genele de timp înnegrit,

în somn de pleoape iubite,nenăscute,obosite stau a sori pietrificaţi

raze reci şi căpruite,veşnic pântece de colb bătrân,nemângâiat...

rădăcini de valuri line,prinse bine la ţărm de trup,iată-mi sufletul şi înfruptă-te...

azi îşi cântă în ofiliri întunecate nesfârşitul,ochiul lui nu doare,

nici nu zace ca tine, palid în piept...

în etern copacii îi rămuriseră,dar i-a izgonit în cer,au fost lumea lui de dincolo

şi am iertat eu.

ei m-au şoptit în sâmburi creatori de vânt,

şi de vânt au legat sufletul,l-au închis având priviri vii,înăuntru...

doar aud cum un soare călător îl scoate la zbor,el zbiară

în flori albastre,văzând cum amândoi suferim de lumină...