lan de suflet uscat,cu roade triste şi neroade acolo mă-ntind în nefiinţă,să-mi culeg timpul când răsare,
căci necopt şi orb,mi-a apus tăcut în braţe...
grâul a ştiut că eul înnoptează în el viul,plin de stele căzătoare...
însumează a moarte cerul şi sângerează plânsul,
scuturându-mi genele de timp înnegrit,
în somn de pleoape iubite,nenăscute,obosite stau a sori pietrificaţi
raze reci şi căpruite,veşnic pântece de colb bătrân,nemângâiat...
rădăcini de valuri line,prinse bine la ţărm de trup,iată-mi sufletul şi înfruptă-te...
azi îşi cântă în ofiliri întunecate nesfârşitul,ochiul lui nu doare,
nici nu zace ca tine, palid în piept...
în etern copacii îi rămuriseră,dar i-a izgonit în cer,au fost lumea lui de dincolo
şi am iertat eu.
ei m-au şoptit în sâmburi creatori de vânt,
şi de vânt au legat sufletul,l-au închis având priviri vii,înăuntru...
doar aud cum un soare călător îl scoate la zbor,el zbiară
în flori albastre,văzând cum amândoi suferim de lumină...
