mă zvârcolesc timid,mai mult şoptindu-mă din buze uscate,cum seara şi-ntinde aripile...sub ramuri care se lasă în ploi mărunte
cerul genelor atât de umed de plâns veşnic
şi timpul cântă versuri din flori negre,
pământul ăsta nu are gând de înviere,la pieptul lui îmi deschid ochii eu...
o singură fugă şi tot universul curge în plămânul meu, şi-al tău...
închizându-ne aerul în forme neisprăvite de întuneric,
închizându-ne aerul în forme neisprăvite de întuneric,
azi frâurile veşmântului de ţărm viu sunt trase cu furie
de acelaşi val de flori negre
şi-n auz de moarte adâncă...doarme liniştit pe umăr rece,soarele meu,şi-al tău...
soarele,ros de pleoape nenăscute,plânge-n clipe pe dinăuntru
ca să pietrifice-n ofiliri viitoare trupul...
mângâierea lui nu moare,se poartă-n păsări de tăcere,dă roade nicicând mai coapte, în lumină cuprinzându-şi noapte
şi-n noapte lună cu ochi trişti...
