Călătoria mea e-n spini ş-apoi însetată,beau sânge de crini
sânge de crini...
înăuntru,dar spini,şi crini de ploaie fremătând în pielea nopţii mele
ca într-un pântec,plânge aripa albă vlăguită de scrum
negru scrum erau ramuri de vise,
cântă şi visele mele-n ramuri de plumb...
la adâncul apei,umbra şi frunza,dezmembrându-se de ziuă
umbra frunzei,cu moarte şi mlădioasă,curge uşor
pe şira spinării goale,unde acel infinit,
ureche pentru ultime şoapte...
urlet e vântul,împrăştie cu suflul moarte,
se poartă-n zgomote sămânţa-i,semn că-i devine zborul
aşteptare de om...
în mine-mi cresc câmpul,călătoria-şi are floarea,
străină-i ea de sămânţa-n praf de drum?