Vreme de-apoi

Călătoria mea e-n spini ş-apoi însetată,beau sânge de crini

sânge de crini...

înăuntru,dar spini,şi crini de ploaie fremătând în pielea nopţii mele

ca într-un pântec,plânge aripa albă vlăguită de scrum

negru scrum erau ramuri de vise,

cântă şi visele mele-n ramuri de plumb...

la adâncul apei,umbra şi frunza,dezmembrându-se de ziuă

umbra frunzei,cu moarte şi mlădioasă,curge uşor

pe şira spinării goale,unde acel infinit,

ureche pentru ultime şoapte...

urlet e vântul,împrăştie cu suflul moarte,

se poartă-n zgomote sămânţa-i,semn că-i devine zborul

aşteptare de om...

în mine-mi cresc câmpul,călătoria-şi are floarea,

străină-i ea de sămânţa-n praf de drum?

Frunzei de alb

Aici,de sub trăirea vie,caldă...încâlcitul mers,singurul mers ce-a fost vreodată

alintă-n mângâieri şi-agaţă mătasea noastră,cea uscată,

căci eu plimb aripi decojite...pe bolta lui frumoasă,

aproape sunt eu,cea plânsă-n trup, apoi uitată.

privesc azi soarele cuprins de-aramă,cusut la coapsă,fericit,

căci jos tot raza lui îi poartă mersul aurit,

când ea e toată ofilirea,fiinţă-n păsări şi sfărşit...

ca naşterea,dar noaptea...mi-a fost ploaia,şi cad,ca ea,

apropiindu-mă...de mine,

am gând intortocheat,iubit,mi-aduc şi paşii efemeri,şi ei prea

aspru dezrobiţi de pomii deşi,cu ochii verzi,

închişi...

sori,mi-aţi apus şi sfâşiiţi,

vorbiţi în mine,cântaţi în mine,nu stiţi că eu aud?

tot mai frumoşi eraţi tăcuţi...

daţi viaţa ca ploaia rece-n piept la mine,iubiţi chiar stinşi de timpuri dulci,

când eu vă strig doar răsărirea,tot...ascunzându-mă cu noaptea-n mine,

îmi strânge umerii steliţi,când mi se scutură în vis de zile,

moarte flori...