Gând pentru cer

îmi cade timpul pe fiecare dintre chipuri

şi se usucă în locul în care frunzele nu şi-au cusut piepturi...
de simţire,plângi Tu pe umărul meu lucid şi adoarme-i albul
purei lacrimi dă-i săgeată
să mă îngroape cu toate meleagurile ochilor
îmbătrânite în mine...
amintirile să mi se destăinuie de această dată desprinse de fiinţa-mi,
atingând pământul-toate vii,de petale...
să-mi fie teama cu pleoapă stinsă,îngenuncheate adânc sub soare...

culesul de nopţi vine precum culesul de mere,cu aripi negre

în mormintele mele goale am învăţat să mă cobor încet
ascunsă de toamnă,căci sopteşte înec
la umbra noului său chip de aramă,
al fiecărei ramuri aplecate în ploi mărunte...
peste vertebrele mele calde,ascunse bine în piele de întuneric,
durerile sunt închegate stele,lumina lor curge bântuită
de toate zilele care-i pier,târând pământul cusut cu moarte
adie sânge de toamnă sub cer...

Cântecul

Fotografie

paşii toţi dau sămânţă ca să ardă

în ei e totul răcoare,

urmele culeg flori moarte

au corset de uitare și nu uită.

trecutul lor a fost mereu plin de petale

și s-a prelins ca o miere neagră

în jurul aceleiaşi lumi.

în locul în care păşim

îşi face mereu loc rădăcină frumoasă

m-am născut frunză în pântecul coastelor tale,

luminoase și reci îţi sunt toate copilele

și eu mă ascund în mine,

mergând la adăpost de lună,dar mereu vie

ca să-mi ocrotesc sfârşitul

de mii de ori,

zvârcolindu-mă cu vântul,în piepturile prea goale

prea multă ploaie cade în pieptul meu,

dar mi-e sfântă această magie a ramurilor tale,am gene
și suferă de trezire
cu pleoape prea pline,care nu ştiu de timp,

cunosc doar umbre plângând

unde ar fi trebuit să fie pământ...

toamna e tristă și agăţată de mine

cu o uscată gheară , sunt doar rar

așezată sus, în pielea casei mele
la fereastra căreia cerul surâde aripi de soare,

timpul meu nu ramâi tu, copacul tânăr,zgomotos...
din care să fug apoi cu ochii strânși de frică,

privirile mele sunt jos și văd cum
adâncurile sunt pline de înviere

căderea aici își are amurgul

să o legene în foșnet de mătase,
visez că e dulce jos,când ești o clipă pruncul
dimineților calde.

"I am already grown up, I just get older."

un copil din greu timp, de demult
l-ar numi luna,trecut adesea prin braţele ei,
plângand adesea prin ochii ei,
singurul lui adăpost e al nopţii,când e umbră
sub genele moarte ale mamei luni.


mama lui,copilul nopţii,dintotdeauna aşteptând
căldura şi în pieptul ei.
rodnic în priviri,ochiul ei stă ca pieptul
dezgolit pe chipul copilului ei.
noaptea lui nu e mereu albă şi chipul lui,
salvat de soare,se-nchide ca pumnul,
pumnul plin de tot nimicul văzut de ochii mamei luni.


copilul lunii e azi timpul, a fost mereu anotimpul
născut de pântecul obosit al ei.
timpul nu vindecă,copilul doar îmbătrâneşte
fremătând frica de umbra lui,pe chipul mamei luni.
îi culeg ochii,deschişi puternic înăuntru,
şi transform în lumină vie privirile înafară,
unde frigul meu înseamnă prima lui nevindecată zi de iarnă,
când timpul nu a murit.