întrupare

în jurul sufletului mi-a cam plâns luna,

cu ochii ei curgându-mi pe braţe amurg căprui al lacrimilor mele,

m-a tot îmbolnăvit în fiecare ieri întunericul,

cu mine s-a ofilit şi floarea genelor

ca să-i reînvie mai apoi petalele de prin toată pielea de om.

stelele îmi stingeau târziu fereastra

şi stoluri de pietre îşi cântau plânsul din frigul inimii...

cu mâinile îţi culegeam razele şi le adormeam la mine în piept

până dimineaţă,îţi spun,simţeam fericirea

coastelor îmbătrânite cu o octavă mai sus...

dar ziua tăcea murmurul înăuntru şi cobora din mine soarele,

mi-l purtam în palme ca pe un bol pentru strâns lacrimi

duse la ochi...degetele mele erau uscate,

dar mai amare cădeau genele,retezându-mi clavicula de plămânii invizibili

ai unei pete de timp.

într-o zi tu şi eu vom primi acelaşi buchet de îngeri

şi vom fi bolnavi de polen...

văd nervuri aurii din omoplaţii lor lipindu-şi ramurile de irişi

şi eu născându-mă din cana cu ceai a unei aripi în plin zbor.

vreau să mă nasc o scoică şi să-mi înfig buzele coapte în suferinţă,

să-ţi sting eu întunericul,să-ţi decojesc pulsul până ajung la inimă,

să îi cânt ca unui val leneş,născută aceeaşi eu,dar din infuzie de tei.

la final să te am conturul vindecat al unui nor

sau un ghem de lumină în care să te auzi intrând devreme

cu cerul făcut pungă senină a tinelui sub ochi.