timpul e soare când îşi unduieşte urcuşulşi floarea îşi dă coborâre,cangrenând răsăritul,
la pieptul lui a stat mereu rezemat apusul
asemeni florilor,s-a înecat cumplit în viaţă,
aşezandu-se pe cel mai înalt piept...
firul de ofilire urmăreşte vertebre de mătase
în văl al părţilor de departe,
care se ascunde suflet înapoia ochilor.
vede înafară,deşi e prins bine pe dinăuntru,
doar azi irişii se închid mai strâns ca niciodată,
flămânzi se apleacă...în toate florile de ploaie,
negri,ei cânta şoptit,mereu a noapte...
sunt calde poeziile tale. minunat, ca de fiecare dată!
RăspundețiȘtergereochii timpului
RăspundețiȘtergerelumineaza
noptile eterne
de pe retina stearsa
a arhanghelilor.
impletiti in constelatii
viseaza copacii cunoasterii
printre campurile elizee
din coasta evei
bornagic
de stele
peste ganduri.
ar fi atitea de spus,ca nu as termina niciodata,asa ca iti spun simplu,imi place
RăspundețiȘtergereAi stoarce soare din timp,dar te mai inunda cate un nor.
RăspundețiȘtergereFrumos.
RăspundețiȘtergereAi un fel de a scrie atat de deosebit si complex incat ma intreb, daca asta e un rezumat al gandurilor tale, ce se afla cu adevarat in imaginatia bogata a unei minti ca a ta!
RăspundețiȘtergere