Păşindu-te

păsările se tot scutură de ţările calde

şi-acum cad cu frigul, uscate în jurul meu...

intru de-un cot în vene,şi-mi ţes pânza sufletului mereu,

să fie asemeni Ţie, un fir de îngeri întins la nesfârşit,

care abia se mai vede,sau plânge că-i de aramă,tot mai subţire,şi greu...

mi-ai pus caţiva ani în buzunar,mă gândesc cum voi ajunge

să aştept toţi bătrânii înţesaţi prea târziu de stele...

ei să-şi ridice sus genunchii,ei să renască din aceeaşi lună cu noaptea la piept,

eu să înot de zori în răsărit,să îmi încerc nearipa,să pier...

sunt răsturnată cu soarele în jurul memoriei,

mi-a crescut părul hârtie şi sună scrisul o apăsare de gheare sfinte şi reci,

mi-aş dori să mă înveleşti o dată în rămurele şi frunzele să-mi înaripeze timp,

să-mi ierţi toţi batrâneii,ei fug spre o altă gură,umplută de cer...

în fiecare zi observ cum fereastra se lasă tot mai jos,eu lupt să nu mi se omoare...zborul de om.