leagăn de vânt

mă zvârcolesc timid,mai mult şoptindu-mă din buze uscate,

cum seara şi-ntinde aripile...sub ramuri care se lasă în ploi mărunte

cerul genelor atât de umed de plâns veşnic

şi timpul cântă versuri din flori negre,

pământul ăsta nu are gând de înviere,la pieptul lui îmi deschid ochii eu...

o singură fugă şi tot universul curge în plămânul meu, şi-al tău...
închizându-ne aerul în forme neisprăvite de întuneric,

azi frâurile veşmântului de ţărm viu sunt trase cu furie

de acelaşi val de flori negre

şi-n auz de moarte adâncă...doarme liniştit pe umăr rece,soarele meu,şi-al tău...

soarele,ros de pleoape nenăscute,plânge-n clipe pe dinăuntru

ca să pietrifice-n ofiliri viitoare trupul...

mângâierea lui nu moare,se poartă-n păsări de tăcere,dă roade nicicând mai coapte, în lumină cuprinzându-şi noapte

şi-n noapte lună cu ochi trişti...