Neuitare

lan de suflet uscat,cu roade triste şi neroade

acolo mă-ntind în nefiinţă,să-mi culeg timpul când răsare,

căci necopt şi orb,mi-a apus tăcut în braţe...

grâul a ştiut că eul înnoptează în el viul,plin de stele căzătoare...

însumează a moarte cerul şi sângerează plânsul,

scuturându-mi genele de timp înnegrit,

în somn de pleoape iubite,nenăscute,obosite stau a sori pietrificaţi

raze reci şi căpruite,veşnic pântece de colb bătrân,nemângâiat...

rădăcini de valuri line,prinse bine la ţărm de trup,iată-mi sufletul şi înfruptă-te...

azi îşi cântă în ofiliri întunecate nesfârşitul,ochiul lui nu doare,

nici nu zace ca tine, palid în piept...

în etern copacii îi rămuriseră,dar i-a izgonit în cer,au fost lumea lui de dincolo

şi am iertat eu.

ei m-au şoptit în sâmburi creatori de vânt,

şi de vânt au legat sufletul,l-au închis având priviri vii,înăuntru...

doar aud cum un soare călător îl scoate la zbor,el zbiară

în flori albastre,văzând cum amândoi suferim de lumină...