A clipi

cât de jos vor coborî pe vârfuri gene de întuneric,
atingându-se,vor păşi tiptil ochi stinşi de nerăbdare,
pleoapele mele se vor aşeza luceafăr la gaura cheii
şi vor pândi şovăielnic moartea eternului văl de ninsoare...

dulce căldură,opreşte-mă de petale,până vor îmbrânci stelele reci
un soare în coastele-mi îmbătrânite în inimi negre de timp,
azi mă vor alerga anotimpurile pe mine,se vor aşeza tăcute
la izvorul sufletului,îmi vor şopti neîncetat,într-un glas...cântecul

ţesătură de lacrimi va semăna în ochii mei amurgul,vor rodi flori de sânge din nimic
şi-mi vor iubi tâmplele fierbinţi,vor ofili goale luminilor de nespus ca să atârne cerul,
el sorbe cu privirea câte tălpi poate duce pământul,
atâţia îngeri îşi lunecă de sus,în saltul lunii el salvează între aripi,sufletul.

te culeg din ele,spune soarele râzând,îmi trece timpul prin păr şi suflă cu razele,
aproape de nopţile pline de stele păstrează trezit universul,
strânge între umeri palide flăcări de vânt,căci braţele lui vor face loc
unor ochi deschişi şi cerul va ninge durerea naşterii,azi grăbind...a frig sfânt.