Timpuriu

a răsărit ca ruptă din gurile nopţilor,alergănd după mine...

s-a adăpostit în cuibul meu pământesc,

o zi...şi mi-am iubit steaua,străngănd-o la pieptul mai bătrân decât ea

i-a fost copil...vremea,rugii ei înclinându-se...

steaua şi-a târât timpul şi în glas de cosmos şi-a coborât cerul,

trăindu-mă ca o madonă maternă,mi-a cules propria umbră,arzând din Fus.

infinită,dar soare cu moartea,atât de viaţă-mi era lumina...

stelei,legănându-se...în balet de întuneric pe buze.

a mângâiat muţenia şi dansul ei dulceag a căzut pântece dezmierdării de cer,

plânsului ei...luna-i era veşmânt de înger,steaua în nefiinţă

întotdeauna grăbindu-se,s-a ajuns,crezând în stingere,

a urcat...pe-al valurilor etern drum şi a poruncit

să-i fie ucis somnul demiurg,şi gol de ochii ei închişi...visul

a strigat sfâşiat peste capete şi m-a zorit în sus,atunci...steaua m-a născut.