vineri, 8 aprilie 2011

Locului păşit

Mă închid după mine,uşa camerei mele
e aramă goală,trupul ofilit stă fluid în văzul luminii
ochiul bine croit priveşte
în flori stinse cu suflet
plus eroi cusuţi de orbii din voi
pe marginea fiecărei pete
de mine...
mi-e rece,undeva
lângă pereţii morţii,
suflul camerei mele...

e locul ce l-ar fi putut soarele
încălzi în noaptea nopţii mele
zgomotul de fulgi nu a fost lacrimă dar m-a surzit,
şi-n mine strig încontinuu...
apoi luna,scheletul unui cântec de leagăn,
cu undele cerului făcute dor în piept la mine.

lipsa,dar suferinţa Ta
e mai mare
când petala de soare
şi-ntinde aripi negre spre ceea ce trăieşte
răcoarea se strecoară
ca atingerea unui perete ud
în omul plecării
părăsirii e mai limpede
dar arde ca focul
unde e uscatul mai tare
sub pietrele frumoase
pe coarda întinsă a inimii...

o geană ca vara
îngălbenită de iubire
pe pleoapele ochilor,care cad
tresărind tăcut-timpul
ca să-şi ţese dimineţile
aşa cum vocilor lui suave le stă bine...