joi, 28 iulie 2011

Cântecul


Fotografie
paşii toţi dau sămânţă ca să ardă
în ei e totul răcoare,
urmele culeg flori moarte
au corset de uitare și nu uită.
trecutul lor a fost mereu plin de petale
și s-a prelins ca o miere neagră
în jurul aceleiaşi lumi.


în locul în care păşim
îşi face mereu loc rădăcină frumoasă
m-am născut frunză în pântecul coastelor tale,
luminoase și reci îţi sunt toate copilele
și eu mă ascund în mine,
mergând la adăpost de lună,dar mereu vie
ca să-mi ocrotesc sfârşitul
de mii de ori,
zvârcolindu-mă cu vântul,în piepturile prea goale
prea multă ploaie cade în pieptul meu,
dar mi-e sfântă această magie a ramurilor tale,am gene
și suferă de trezire
cu pleoape prea pline,care nu ştiu de timp,
cunosc doar umbre plângând
unde ar fi trebuit să fie pământ...


toamna e tristă și agăţată de mine
cu o uscată gheară , sunt doar rar
așezată sus, în pielea casei mele
la fereastra căreia cerul surâde aripi de soare,
timpul meu nu ramâi tu, copacul tânăr,zgomotos...
din care să fug apoi cu ochii strânși de frică,
privirile mele sunt jos și văd cum
adâncurile sunt pline de înviere
căderea aici își are amurgul
să o legene în foșnet de mătase,
visez că e dulce jos,când ti o clip
ă pruncul
dimineților calde.