...

Însăilez căpruiul...cu frigul,căzând în gene eu nu mai am ochi...

voi mă orbiţi curgând în mine

în destul pântece nu-mi fremătaţi a aripi,

nu sunteţi nenăscuţi în mine,mă loviţi pe dinăuntru,

voi îmi aveţi plânsul o grimasă de suflet mort,în colţul gurii...

m-aş repara cumva,m-aş da să mă ofilesc în osul unui copac adult,

m-aş agăţa cu tot cu lacrimi sau frunze trecute blonde prin tine

şi mi-aş atârna o umbră eternă ca să mi te am soare şi pentru mine...

dar ţie îţi vine să îmi lipseşti câteodată,să îmi întristezi

clovnii de ploaie,

căci vin din toamnă să se joace,icnindu-şi cerul doar spre mine...

tu ai apus,părăsindu-ţi luna sau trăgând-o mereu după tine,

nu îţi e odihnă lumina,îţi colorează buzele întredeschise

şi noaptea rămâne cu gust mort,ruptă mereu din tine,

ca să mă îmbrace ochii căprui bine
când bătăi de lacrimi îmi stau golaşe în frig...

îmi alung,mamă,pleoapele...ca să-mi ţin zorii mereu deschişi,să am grijă de tine...