sâmbătă, 11 decembrie 2010

Timpuriu


a răsărit ca ruptă din gurile nopţilor,alergănd după mine...
s-a adăpostit în cuibul meu pământesc,
o zi...şi mi-am iubit steaua,străngănd-o la pieptul mai bătrân decât ea
i-a fost copil...vremea,rugii ei înclinându-se...
steaua şi-a târât timpul şi în glas de cosmos şi-a coborât cerul,
trăindu-mă ca o madonă maternă,mi-a cules propria umbră,arzând din Fus.

infinită,dar soare cu moartea,atât de viaţă-mi era lumina...
stelei,legănându-se...în balet de întuneric pe buze.
a mângâiat muţenia şi dansul ei dulceag a căzut pântece dezmierdării de cer,
plânsului ei...luna-i era veşmânt de înger,steaua în nefiinţă
întotdeauna grăbindu-se,s-a ajuns,crezând în stingere,
a urcat...pe-al valurilor etern drum şi a poruncit
să-i fie ucis somnul demiurg,şi gol de ochii ei închişi...visul
a strigat sfâşiat peste capete şi m-a zorit în sus,atunci...steaua m-a născut.

7 comentarii:

  1. stelele-ţi sunt explicaţia... ţi-au născut poezia.

    superb!

    RăspundețiȘtergere
  2. şi în întunericul din spatele timpului
    au irumpt curb
    fotoni miozotici
    şi frugali.

    lungimea undei
    este egală
    cu genele stelelor
    visate.

    ce vor FI.

    RăspundețiȘtergere
  3. nestemata ta minunăţie mi-e dragă şi versurile tale îmi mângâie ducleag toate ridurile zâmbetului,condamnându-mi sufletul la înduioşare.

    RăspundețiȘtergere
  4. ne inspiram din zborul pasarilor ca sa ne putem creste aripi ...intr-un final relativitatea isi spune cuvantul

    RăspundețiȘtergere