joi, 30 iunie 2011

"I am already grown up, I just get older."



un copil din greu timp, de demult
l-ar numi luna,trecut adesea prin braţele ei,
plângand adesea prin ochii ei,
singurul lui adăpost e al nopţii,când e umbră
sub genele moarte ale mamei luni.


mama lui,copilul nopţii,dintotdeauna aşteptând
căldura şi în pieptul ei.
rodnic în priviri,ochiul ei stă ca pieptul
dezgolit pe chipul copilului ei.
noaptea lui nu e mereu albă şi chipul lui,
salvat de soare,se-nchide ca pumnul,
pumnul plin de tot nimicul văzut de ochii mamei luni.


copilul lunii e azi timpul, a fost mereu anotimpul
născut de pântecul obosit al ei.
timpul nu vindecă,copilul doar îmbătrâneşte
fremătând frica de umbra lui,pe chipul mamei luni.
îi culeg ochii,deschişi puternic înăuntru,
şi transform în lumină vie privirile înafară,
unde frigul meu înseamnă prima lui nevindecată zi de iarnă,
când timpul nu a murit.

8 comentarii:

  1. Însă copilul lunii eşti tu! De scrii cu magia-i transpusă ţie.
    Mirifice versuri.

    RăspundețiȘtergere
  2. Poezia asta se potriveşte cu următoarea melodie:
    http://www.youtube.com/watch?v=L9UHF-19rW4

    RăspundețiȘtergere
  3. şi fata soarelui
    sămânţă de lumină
    sădită
    în nisipiul visurilor copacilor

    naşte-va
    mudrele
    dobândirii de sine.

    alb-negru.

    RăspundețiȘtergere
  4. Tu ii sprijini mainile si gandurile ei nu mai sunt asa cenusii,si pantecul ei se bucura de a te fi avut. Pacat ca nu zbori,caci ai putea...

    RăspundețiȘtergere
  5. Better
    sau nu aş putea...îmi sunt anotimpul.în care nici nu ştiu dacă se zboară

    RăspundețiȘtergere
  6. Daca tu ne dai noua aripi,tu de ce nu ai avea? Atata timp cat ai infinituri in anotimpul tau,poti.

    RăspundețiȘtergere
  7. nu am...
    dar acum,că zici,tu...eşti fiinţă pentru care aş vrea să am,dăruindu-ţi tot frumosul pe care îl poartă aceste infinituri

    RăspundețiȘtergere