leagăn de vânt

mă zvârcolesc timid,mai mult şoptindu-mă din buze uscate,

cum seara şi-ntinde aripile...sub ramuri care se lasă în ploi mărunte

cerul genelor atât de umed de plâns veşnic

şi timpul cântă versuri din flori negre,

pământul ăsta nu are gând de înviere,la pieptul lui îmi deschid ochii eu...

o singură fugă şi tot universul curge în plămânul meu, şi-al tău...
închizându-ne aerul în forme neisprăvite de întuneric,

azi frâurile veşmântului de ţărm viu sunt trase cu furie

de acelaşi val de flori negre

şi-n auz de moarte adâncă...doarme liniştit pe umăr rece,soarele meu,şi-al tău...

soarele,ros de pleoape nenăscute,plânge-n clipe pe dinăuntru

ca să pietrifice-n ofiliri viitoare trupul...

mângâierea lui nu moare,se poartă-n păsări de tăcere,dă roade nicicând mai coapte, în lumină cuprinzându-şi noapte

şi-n noapte lună cu ochi trişti...

Neuitare

lan de suflet uscat,cu roade triste şi neroade

acolo mă-ntind în nefiinţă,să-mi culeg timpul când răsare,

căci necopt şi orb,mi-a apus tăcut în braţe...

grâul a ştiut că eul înnoptează în el viul,plin de stele căzătoare...

însumează a moarte cerul şi sângerează plânsul,

scuturându-mi genele de timp înnegrit,

în somn de pleoape iubite,nenăscute,obosite stau a sori pietrificaţi

raze reci şi căpruite,veşnic pântece de colb bătrân,nemângâiat...

rădăcini de valuri line,prinse bine la ţărm de trup,iată-mi sufletul şi înfruptă-te...

azi îşi cântă în ofiliri întunecate nesfârşitul,ochiul lui nu doare,

nici nu zace ca tine, palid în piept...

în etern copacii îi rămuriseră,dar i-a izgonit în cer,au fost lumea lui de dincolo

şi am iertat eu.

ei m-au şoptit în sâmburi creatori de vânt,

şi de vânt au legat sufletul,l-au închis având priviri vii,înăuntru...

doar aud cum un soare călător îl scoate la zbor,el zbiară

în flori albastre,văzând cum amândoi suferim de lumină...

Evanescenţă

fiecare lacrimă plină de moarte sângerează ceaţă

şi muze răsărite din cântece urâte ale limbilor de cer,

atâtea şoapte coborâte în pământ îşi scutură palma nebună de păsări de dor

pântecele pieptului tot adăposteşte stoluri uscate de vară,inimi dând

şi sori din el zbiară cu raze puternice de trup,mult luptă ca să îţi culeagă

chipul şi să întregească universul cu alb,mereu timpul...

că ochii păstrează acelaşi boboc de mătase searbădă,

ca fuga stelelor...ea curge,persistă în urme de regină plânsă pe spate

întoarce-mi ghearele aurite înapoi în mine,căci

luna noastră a pălit,croindu-se pentru seminţe de întuneric,

eu am îmbrăcat irişii ei argintii,amintindu-mi să înfloresc cu negru...tot cerul.