în final,nimănui nu-i place să iubească

mă înghite pământul şi vreau să mă înghită spre tine.
dar rănile vorbesc pentru mine.Şi schimbă durerea între ele,se joacă de-a spontaneitatea şi dispar fără cuvinte.
Nu ştiu,naivele,că ploaia le manâncă dinainte, la fiecare soare cu dinţi.
cuibul meu e ud,dar are aer suficient,căci respir o dată la..o fluturare de afecţiune.
Are 4 camere,cu pereţi cu urechi între ei.Da. inima mea bate şi gustă des din nefericire,în timp ce zeii îşi poartă neodihnirea cu susul în jos.lângă un liliac de seară.
dar nu-mi mai strecor pulsul într-un tramvai risip aiurea în pivniţa lumii tăcute.aici nu e pian,aici nu respiră corzi vocale.Aici respingem somnul,lăsăm creierul să mimeze complezenţa inimilor.aici mâncăm mare,şi nisipul adoarme sub noi.Aici ne sărutăm,în timp ce unghiile perindă până în simţurile tacite dădătoare de ploaie vie.
aici urmele mele ar putea rămâne adânc încrustate pe pieptul tău,ţi-ar putea calma pornirile trezite prea devreme,cu pungi sub ochi.
dar nu vreau aşa.
Vreau sa-ţi port palma caldă pe pielea mea anesteziată de diagnosticele greşite ale timpului.vreau sa-ţi cos buzele cu ale mele,ochii cu ai mei,căci sufletele se mai pierd unul de altul,printre vântul impostor.şi noi nu vrem asta.vrem să ne naştem din aceeaşi fiară şi să trăim tot înaintânzi din amintiri.

dupa noi,să ne odihnim puţin,

să frângem sunetul ploii de pe alte meleaguri sfinte şi reci.

captivi în legături de frânghii şi stropiţi în amante de nori:un singur zâmbet,un singur scrijelit în dor... să fim ultimii noi..

am pescuit SUFLETULpereche

pânza de păianjen şi aburul mătasei seamănă cu gâtul meu gol,

cu pulsul meu nonşalant la sărutarea gleznelor închise în interior şi sufocate în exterior de neaer
aş lichida timpul,ca genele mele de etamină să-i salveze încă o dată zâmbetul
atunci inima m-ar trăda,ar edulcora pieptul în convulsii atât de puternice încât pielea n-ar mai fi învelişul perfect pentru a ascunde bătăile nebune.
mi te-ai alătura şi ai fi uimit de această împlinire categorică şi simplă în complexitatea ei.

dar într-o carte sunt complet sucită de iţele încurcate ale aripilor diforme
un fel de destin copt sau fiert în sânge ne-a închinat cabana întâlnirii inteligenţei cu uimirea persecutată de timpul relativ.
în cele din urmă am aflat de zâmbetul pianist pe pletele ploii,ţi-am plăcut muza toridă,care a însămânţat imediat un vers ud sub atingerea deja leoarcă de epilepsia frenetică a piepturilor emotive şi nu.
jocul a fost începutul cald si tăcut,căci tu ai decupat enigmatic un fluture din fulgi ai golului nesfârşit
tu,binecuvântat,şi eu,în pas cu veşnicia ta curgând spre mine,suntem deşiraţi din acelaşi ciorap sărat de lacrimi,plouat de umbre,a cărui concavitate umple nămolul amar cu gust de caisă şi vânt,cu acea miere de câmp născută pereche.

MarMezan

Infernala migrenă ar tumefia istoria,dragule
dacă ar şti să tacă,să se accepte ca pe un plin.
n-ar mai sta cocoşată în pupilele mele
adiacente la încruntare.

cine ar fi ştiut că de ciudă se dezbracă Noaptea de Zi în faţa Lunii?
conform continuităţii mai mergem
o stea,două,pană ce se feliază Luna
şi surâde Noaptea.


coatele
îmbălsămează migrena
în miros doar albastru.
să ascundă necăpruiul ei
într-un labirint de adineaori.
Dar EA se-aduce,se poartă,ne plimbă
lasă recolte apoase pe frunte.
Şi chiar năucă
nu,nu ne lasă AZI.

poate doar 2 minute.Până la dezamăgire.e un fel de salvare,

de la câteva zile,
mincinoasele plăcutului de leşin
când Pământul ud iarăşi geme.

DanS cu UmbrA ta

pe tentaculele frunzei care cochetează vals cu ploaia
-Candela aceasta se clatină într-o suburbie de încetări!
-Şi senzualul vânt,perifericul stăpân,incită ceara lumânării de vară!
Cum cuvintele toate sunt orfane si adulmecă spre cui îi sunt destinate, agonisirea urii e contabilizată fără ipostaze de pielea ipocrită a conştiinţei fără de somn.


-În bătăi de zile, viata e frumoasă cu iluziile ei cu tot.
-În anumite circumstanţe dădătoare de euri,umerii goi sunt un concept,o teorie a dezvelirii de tine
Arpegiul coloanei vertebrale e în fapt o înşiruire de râsete,o boală aţâţată de glumele ironice ale unei vertebre legislative.
şi ceasul?ceasul nu-i scump la vedere şi execută neinfluenţat trecerea timpului.

-Dar cu o palmă de lumină nu se face dimineaţă!
-Păi zorii?
Cu zorii se naşte Soarele,iar ziua îşi repetă anotimpul ei.
Într-un fel sau altul, din proprie iniţiativă sau nu, se deschide o fereastră când eşti prins între patru pereţi elegiaci,cu fruntea despicată de râuri.


-Tu ai o taină?
Împrumutămi-o!eu am ascuns-o pe-a mea.

-Luna plânge.
eu îi cânt la chitară somnul,în timp ce greierii calcă sub stele cu paşi de mamifer.
-Dar vorbeşte că te uit! şi înghite cu noduri

sâmburii retălmăcitului dor.

PLECĂCIUNE

Am alergat ca un neajuns pe scări cu treptele lor uscate de timpi.
Şi mă opream câteodată,nu prea sus,dar cu priviri năpustite josului
Mă cocoţasem pe armonia unor oameni si acum ochii rouau podeaua unor suflete care se deşirau în suferinţă si tragism.
Să îţî doreşti neîncetat sa blochezi timpul şi să îl întorci acolo unde a apus o greşeală,înseamnă să îţi porţi măştile într-un rucsac închis ermetic, cu parola unor lacrimi.
Tu nu ştii că începutul e orbit de alb si sfârşitul amuţit de negru?
şi că toate aripile se apleacă spre cruţare..spre amânarea finalului pribeag,dar copt într-un cuptor de clipe..
cu pereţii mutilându-se între ei,sub schilodirea perfectă a fluturărilor tale de păr
cu umbra corpului secat de şoapte singure,aparent blajine
umbra care îţi agaţă aripile şi le întinde bolurilor de timp,în căutarea nefinalului pierdut.



eşti timpul tău
eşti soarele surd
eşti lăcomia pentru nesfârşit
orice urmă de tălpi sfâşiind naşte un rid de smoală
căci distrugi fără voie şi imperfect.
orice iertare e iertarea ta si bunătatea ta, spre tine
palmele tale se ating pentru tine,pentru consolarea ta.
irisul se îmbrăţişează cu pupila ca "să-i ţină de frumos" sufletului
sufletului pe drumul eternului.

langa strada de AZI au pus un semn de plans.

Azi sunt pe bancheta de culoarea castanei coapte a unui tren.

Un personal amarat,dar bland ca raza.
Si e atat de cald la geamul lui..Prea cald ca sa pot sa plec sa uit..sau sa iert.
Intr-un popas in zare vand privirea de azi,o privire goala.
Goala adica nu opusul lui "plina".
Si ma agat de bratul trenului si pornim intr-o plimbare pe sine.Amandoi cu privirile acum negoale.
Dar cam triste si cam fixate intr-un punct unde am aruncat nepasarea multora.
Si deodata cineva ne naste aripi.Si ne intreaba cati maci avem pe langa picioare?
Si trenul se apuca intr-un delir sa-i numere..
Atunci eu vad cum ne iscodesc macii.Cum surasul lor picura chinina.
Ei chiar se apleaca doar spre plecare.
Si trenul numara prea neintrerupt.
Si chiar ma disec intr-un gust de ploaie.
Cu cat batranul tren numara,cu atat plecam mai mult..
Si parca pe aripile mele nimeni nu le-a invatat sa zboare..
Si trece timpul de la peron la peron.Si raul incepe sa nu mai curga fluturi in mine.
Dar trenul?
El tot sopteste cuvinte intr-o inabusitoare tulburare de constiinta..

"Vad multi!Doamne,cat de multi maci de iunie!Si cum se uita!De parca inghit plansul nostru ca pe lut!
Nu mai merge,copilule,si tu!Nu mai da apa la moara lor!
Iarta incontinuu
Caci cei ce te dor,cei ce te mor prin neinima lor,
Aceia vor plange copilul din tine,cel ce radea din ochi spre rau si bine ca spre o contopire jucausa.."