PLECĂCIUNE

Am alergat ca un neajuns pe scări cu treptele lor uscate de timpi.
Şi mă opream câteodată,nu prea sus,dar cu priviri năpustite josului
Mă cocoţasem pe armonia unor oameni si acum ochii rouau podeaua unor suflete care se deşirau în suferinţă si tragism.
Să îţî doreşti neîncetat sa blochezi timpul şi să îl întorci acolo unde a apus o greşeală,înseamnă să îţi porţi măştile într-un rucsac închis ermetic, cu parola unor lacrimi.
Tu nu ştii că începutul e orbit de alb si sfârşitul amuţit de negru?
şi că toate aripile se apleacă spre cruţare..spre amânarea finalului pribeag,dar copt într-un cuptor de clipe..
cu pereţii mutilându-se între ei,sub schilodirea perfectă a fluturărilor tale de păr
cu umbra corpului secat de şoapte singure,aparent blajine
umbra care îţi agaţă aripile şi le întinde bolurilor de timp,în căutarea nefinalului pierdut.



eşti timpul tău
eşti soarele surd
eşti lăcomia pentru nesfârşit
orice urmă de tălpi sfâşiind naşte un rid de smoală
căci distrugi fără voie şi imperfect.
orice iertare e iertarea ta si bunătatea ta, spre tine
palmele tale se ating pentru tine,pentru consolarea ta.
irisul se îmbrăţişează cu pupila ca "să-i ţină de frumos" sufletului
sufletului pe drumul eternului.