în final,nimănui nu-i place să iubească

mă înghite pământul şi vreau să mă înghită spre tine.
dar rănile vorbesc pentru mine.Şi schimbă durerea între ele,se joacă de-a spontaneitatea şi dispar fără cuvinte.
Nu ştiu,naivele,că ploaia le manâncă dinainte, la fiecare soare cu dinţi.
cuibul meu e ud,dar are aer suficient,căci respir o dată la..o fluturare de afecţiune.
Are 4 camere,cu pereţi cu urechi între ei.Da. inima mea bate şi gustă des din nefericire,în timp ce zeii îşi poartă neodihnirea cu susul în jos.lângă un liliac de seară.
dar nu-mi mai strecor pulsul într-un tramvai risip aiurea în pivniţa lumii tăcute.aici nu e pian,aici nu respiră corzi vocale.Aici respingem somnul,lăsăm creierul să mimeze complezenţa inimilor.aici mâncăm mare,şi nisipul adoarme sub noi.Aici ne sărutăm,în timp ce unghiile perindă până în simţurile tacite dădătoare de ploaie vie.
aici urmele mele ar putea rămâne adânc încrustate pe pieptul tău,ţi-ar putea calma pornirile trezite prea devreme,cu pungi sub ochi.
dar nu vreau aşa.
Vreau sa-ţi port palma caldă pe pielea mea anesteziată de diagnosticele greşite ale timpului.vreau sa-ţi cos buzele cu ale mele,ochii cu ai mei,căci sufletele se mai pierd unul de altul,printre vântul impostor.şi noi nu vrem asta.vrem să ne naştem din aceeaşi fiară şi să trăim tot înaintânzi din amintiri.

dupa noi,să ne odihnim puţin,

să frângem sunetul ploii de pe alte meleaguri sfinte şi reci.

captivi în legături de frânghii şi stropiţi în amante de nori:un singur zâmbet,un singur scrijelit în dor... să fim ultimii noi..