duminică, 5 iunie 2011

Se creşte lună

timpul e soare când îşi unduieşte urcuşul
şi floarea îşi dă coborâre,cangrenând răsăritul,
la pieptul lui a stat mereu rezemat apusul
asemeni florilor,s-a înecat cumplit în viaţă,
aşezandu-se pe cel mai înalt piept...


firul de ofilire urmăreşte vertebre de mătase
în văl al părţilor de departe,
care se ascunde suflet înapoia ochilor.
vede înafară,deşi e prins bine pe dinăuntru,
doar azi irişii se închid mai strâns ca niciodată,
flămânzi se apleacă...în toate florile de ploaie,
negri,ei cânta şoptit,mereu a noapte...

6 comentarii:

  1. sunt calde poeziile tale. minunat, ca de fiecare dată!

    RăspundețiȘtergere
  2. ochii timpului
    lumineaza
    noptile eterne
    de pe retina stearsa
    a arhanghelilor.

    impletiti in constelatii
    viseaza copacii cunoasterii
    printre campurile elizee
    din coasta evei

    bornagic
    de stele
    peste ganduri.

    RăspundețiȘtergere
  3. ar fi atitea de spus,ca nu as termina niciodata,asa ca iti spun simplu,imi place

    RăspundețiȘtergere
  4. Ai stoarce soare din timp,dar te mai inunda cate un nor.

    RăspundețiȘtergere
  5. Ai un fel de a scrie atat de deosebit si complex incat ma intreb, daca asta e un rezumat al gandurilor tale, ce se afla cu adevarat in imaginatia bogata a unei minti ca a ta!

    RăspundețiȘtergere