...

Însăilez căpruiul...cu frigul,căzând în gene eu nu mai am ochi...

voi mă orbiţi curgând în mine

în destul pântece nu-mi fremătaţi a aripi,

nu sunteţi nenăscuţi în mine,mă loviţi pe dinăuntru,

voi îmi aveţi plânsul o grimasă de suflet mort,în colţul gurii...

m-aş repara cumva,m-aş da să mă ofilesc în osul unui copac adult,

m-aş agăţa cu tot cu lacrimi sau frunze trecute blonde prin tine

şi mi-aş atârna o umbră eternă ca să mi te am soare şi pentru mine...

dar ţie îţi vine să îmi lipseşti câteodată,să îmi întristezi

clovnii de ploaie,

căci vin din toamnă să se joace,icnindu-şi cerul doar spre mine...

tu ai apus,părăsindu-ţi luna sau trăgând-o mereu după tine,

nu îţi e odihnă lumina,îţi colorează buzele întredeschise

şi noaptea rămâne cu gust mort,ruptă mereu din tine,

ca să mă îmbrace ochii căprui bine
când bătăi de lacrimi îmi stau golaşe în frig...

îmi alung,mamă,pleoapele...ca să-mi ţin zorii mereu deschişi,să am grijă de tine...

alergând anotimpul

tremur pentru umeri-mi legaţi de frunze

că îi las să cadă strânşi,cu ele adormind uscate...

eu cu frigul stins mă apropii de soare şi-mi las în el razele desfăcute,

eu cu măinile aştept ploaia să curgă în mine un cântec de cer.

eu m-ascund mereu în urma cuprată a unei gene de lacrimi,

căci lacrimile mele intră singure în sânge şi mă-ncolţesc acolo,

mă dor în ciorchini de îngeri auriţi în uitare de zbor,

ei nu aud lumina,ei iartă că trăiesc în mine...lipsa.

eu plutesc în casa ta cu valuri şi mângâiere de suflete,

te-ai iubit cu odihnirea,te-ai născut pe furiş în mine...
din firul fructuos de frunze ,şi trupuri scrise ca să lase un gol.

eu ţi-am prins în piept rădăcina

iartă-mă că-mi eşti...inima,că tu priveşti din mine,căci nu ştii să mori...

Necoaptă mie

ieri...om din copac,soarele

îi sângerau încheieturile...frunze.

la început o ramură zămislită din ele(frunzele)tuşea razele

până-i deveneau umerii cheaguri de spice de grâu.

îşi scutura ea părul,îşi scutura de fapt genele

sub tălpile oarbe ale plânsului,muşcau cu furie din piele.

decupată timpuriu din voal de maci,îşi are de aramă coapsele,
fuge prin lună,închide în ochi lumina,căci e lacomă de stele,

ea când apleacă cerul,uită să coboare şi el...

o plânge fericit.

"îţi spun...sunt o şoaptă,legată la ochii inimii,

razele-mi clipesc des şi cad din mine,şi eu în tine.

te îmbrac,înăuntru...

gem mai rău ca soarele,din irişi îţi plouă timpul,

îţi curg a lacrimi,şi ele se iubesc tot trupul,îmbrăţişate.

eu nu-ţi ofilesc tăcerea,şi nici sufletul."

mi-a mai spus că mi-a închis pleoapele,

că mă păstrează pe dinăuntru,

ca-i sunt un pântece de flori de căldură în piept,

că mă are...ca să mă dăruiască un pumn de fructe aripate,mie.