un copil din greu timp, de demult
l-ar numi luna,trecut adesea prin braţele ei,
plângand adesea prin ochii ei,
singurul lui adăpost e al nopţii,când e umbră
sub genele moarte ale mamei luni.
mama lui,copilul nopţii,dintotdeauna aşteptând
căldura şi în pieptul ei.
rodnic în priviri,ochiul ei stă ca pieptul
dezgolit pe chipul copilului ei.
noaptea lui nu e mereu albă şi chipul lui,
salvat de soare,se-nchide ca pumnul,
pumnul plin de tot nimicul văzut de ochii mamei luni.
copilul lunii e azi timpul, a fost mereu anotimpul
născut de pântecul obosit al ei.
timpul nu vindecă,copilul doar îmbătrâneşte
fremătând frica de umbra lui,pe chipul mamei luni.
îi culeg ochii,deschişi puternic înăuntru,
şi transform în lumină vie privirile înafară,
unde frigul meu înseamnă prima lui nevindecată zi de iarnă,
când timpul nu a murit.
