Pânza

încearcă să nu pui fermoar cerului,

nu când luna îmi strigă iris în ochiul de sticlă.

spun doar că fumul îmi înnoadă cravata

doar să mă mai ţină vreo doi plămâni,

la piept.

că mâinile au gust când scriu cuvinte,

anulate de trupul iubit.

că fiecare vişină putredă foloseşte din vântul egal cu mine

mă lasă păpusă din aţă,căci aripile ţi le-am pierdut

sau...nu se mai văd.

Doamne,ghemul îmi atârnă în umbră ca un plâns

şi sună ca o tinichea uitată,
de lume.

rugăciunea e surdă

ea doarme,doarme cu pietre dedesubt

şi-nchide în mine

fiecare amintire de lână încâlcită-n
inima de neplumb.

de ieri mă prinde-n colţurile gurii

nodul

şi unghiile mele încă înghit umbre

cu urme

destul de false,pe umeri.

altul e Făt-Frumos

"eu,eu într-o zi am invadat intimitatea apei..când i-am mărturisit că avea gust

şi-a abandonat atunci nearipile într-o plantaţie de trenuri verzi,

de curând perfecţionate într-ale zborului şi mi-a curs un istoric select

mult prea lichid ca să mă scape...

îmi dau arama de Făt-Frumos pe faţă şi spun cum apa mi-a fabricat propria poleire de Eve

şi-a dezbrăcat pupilele ude în irişii mei secetoşi,a rămas goală netrup şi suflet,

...dăruindu-mi-se cu încălcarea de a nu rămâne pentru totdeauna

a adormit cu mine,într-un sac rănit de iarnă...

şi eu tot rătăcesc pe străzile ei băute de om,acelaşi Făt-Frumos cu scalpul timpului desculţ.

semn că nu mă gaseşti de prea multă neînsetare şi că apa e doar pielea fixă,cu valuri...cea amintită de mare în înfăţişarea ei."

şi dacă din ramuri Făt-Frumos ar fi gânduri,apa le-ar citi fetelor copaci?

Paşi

aproape-mi stă paharul în carne şi oase,

cu doi opuşi împărţind guri flămânde.

aproape gol de inimi sângeroase,aproape plin de piele goală,

paharul care-mi sfâşie până în măduvă uitare...

de prea viaţă nu mai torn moarte

cu vină,nu mă mai soarbe marea cu degetul.

răsuciţi de plăcere,cusuţi la aripi

să-mi stau aproape,legată de mâini şi de picioare,

când muţenia leagă sfori de furtună

că ea nu-şi mai bea amarul când ascunde-n stern zare,

că ea ţâşneşte gheare putrede-n suflet.

lasă-mă trup inert în propria baltă,

dezbracă din priviri gustul mâinilor tale

nu mai alung din casă soare,nu se mai cade din cer lumina.

doar nu pune amintiri în corpul meu,lasă-mi membrele amputate de ploaie

ca muguri spasmodici să-nflorească râul

ce curge clipe-n piept,de prea deşert

în ochii tăi.