noi tocmai plecam

fără să-ţi răpesc paşii,ţi-am ascuns în măduvă aripile de aramă
ale unor porumbei uscaţi pe spatele tău viu
în încercarea de a-ţi zbura cu plămânii mei, înăuntru.

aceiaşi porumbei îmi topesc în urechi frunze negre
şi adorm cu ei,ghemuită în talia încheieturii,
puls mort în tăcere.
şi mâinile strânse una într-alta ca două emisfere cerebrale,
plângând bolnavul
cheag de întuneric.

timpul aprinde prea devreme strada.
mi-e necorpul în corp ca un astru îndepărtat
muşcând din mine,îmi e durere...

petalelor din om

azi răul se stinge-n hemoragii interne

ca să plece către fiecare trăsură un birjar cu sânge din mine.

hohote de plâns atârnă cu stropi de cea mai iubită durere,

e obosit irisul de-atâta văl în stern de gene...

inimii celei despuiate cu chipul în pământ

i se nasc pietre,

înăuntru.

şi pietre sordide înşfacă parfumul cald din piele,

pentru fiecare mângâiere e croit un timp.

aşa răsare un braţ de tălpi bolnave pe genunchiul coloanei vertebrale,

aşa apune în globul ocular al toamnei...frunza.

azi buzelor mele arse de raze autentice

le dau binele plângându-şi fericit întristarea,într-un sărut cu vântul.

lui i-a întârziat o adiere sub sprânceana de îngeri

şi geme rochia uitării în pantofii argintii ai dorului,

geme armura omului,

pentru fiecare fluture nenăscut în stomac

ea are unul îmbătrânit acolo...

Neverosimilităţii Irisului

cu buzele luate invers sau întoarse pe dos...razele,
de-a cuvintelor ceaţă,de-al meu fluture spre tine,
te iau în braţe,căci prin şoapte
tu mă auzi mai bine
când printre atâtea fluturări de păr
diferă culoarea
sau genele-ţi curgând a ploaie..


mă ai un râu obosit,cu degetele scăpând triste
în seminţe fără soare.
doar în oasele tale tăiate din umbră cu cuţitul
adie,simt
un suflet întreg,cu fericirea-i mătase...
ce mi-ai făcut?
că nu-mi mai ţin genunchii afară din aşternut,
lăsând loc lacrimilor.
poate sunt,ca să te am pe tine:
mereu laleaua ascunsă în acrobaţii de fulgi,
mereu omorând în creion vechi tăcerea,
jucându-mi pe neauzite ochii,
când adânc în dor ne încolţeşte pielea
o vară...


azi ştiu de inima ta încălţată de zei
într-o aripă croită în nedurere la zbor
da...inima ta de culoarea safirului
sau a curcubeului uitării...toamna.

azi,esti aici,mâine..până şi macul îşi
vrea roşul,de dragul odihnirii în pântecele lunii.


e noapte acum,şi mă protejează panglicile afecţiunii tale
ca atunci când..."am şezut amândouă pe trunchi
plângând cu mâinile îmbrăţişate
până când părul nostru de castane şi spice de grâu
ne-a înfăşurat gleznele..."


Ţie,prieteniei...

Asculta mai multe audio Muzica

doar iartă-mă...că am folosit cuvinte puţine şi că meritai un frumos mai plin...de tine.