miercuri, 28 iulie 2010

Pânza


încearcă să nu pui fermoar cerului,
nu când luna îmi strigă iris în ochiul de sticlă.
spun doar că fumul îmi înnoadă cravata
doar să mă mai ţină vreo doi plămâni,
la piept.
că mâinile au gust când scriu cuvinte,
anulate de trupul iubit.
că fiecare vişină putredă foloseşte din vântul egal cu mine
mă lasă păpusă din aţă,căci aripile ţi le-am pierdut
sau...nu se mai văd.
Doamne,ghemul îmi atârnă în umbră ca un plâns
şi sună ca o tinichea uitată,
de lume.
rugăciunea e surdă
ea doarme,doarme cu pietre dedesubt
şi-nchide în mine
fiecare amintire de lână încâlcită-n
inima de neplumb.
de ieri mă prinde-n colţurile gurii
nodul
şi unghiile mele încă înghit umbre
cu urme
destul de false,pe umeri.

3 comentarii:

  1. frumos! f. frumos!

    eu niciodata n-am putut scrie asa si mereu i-am apreciat pe cei care pot. nu stiu... presupun ca tie nu ti-e greu. eu sunt mai greuta de cap, poate chiar superficiala: daca nu vad inceputul si sfarsitul unei propozitii imi ia ceva sa ma prind ce vrea sa spuna o idee.

    whatever!
    concluzia e ca scrii poeme frumoase! keep going!

    salut!

    RăspundețiȘtergere