Evanescenţă

fiecare lacrimă plină de moarte sângerează ceaţă

şi muze răsărite din cântece urâte ale limbilor de cer,

atâtea şoapte coborâte în pământ îşi scutură palma nebună de păsări de dor

pântecele pieptului tot adăposteşte stoluri uscate de vară,inimi dând

şi sori din el zbiară cu raze puternice de trup,mult luptă ca să îţi culeagă

chipul şi să întregească universul cu alb,mereu timpul...

că ochii păstrează acelaşi boboc de mătase searbădă,

ca fuga stelelor...ea curge,persistă în urme de regină plânsă pe spate

întoarce-mi ghearele aurite înapoi în mine,căci

luna noastră a pălit,croindu-se pentru seminţe de întuneric,

eu am îmbrăcat irişii ei argintii,amintindu-mi să înfloresc cu negru...tot cerul.

A clipi

cât de jos vor coborî pe vârfuri gene de întuneric,
atingându-se,vor păşi tiptil ochi stinşi de nerăbdare,
pleoapele mele se vor aşeza luceafăr la gaura cheii
şi vor pândi şovăielnic moartea eternului văl de ninsoare...

dulce căldură,opreşte-mă de petale,până vor îmbrânci stelele reci
un soare în coastele-mi îmbătrânite în inimi negre de timp,
azi mă vor alerga anotimpurile pe mine,se vor aşeza tăcute
la izvorul sufletului,îmi vor şopti neîncetat,într-un glas...cântecul

ţesătură de lacrimi va semăna în ochii mei amurgul,vor rodi flori de sânge din nimic
şi-mi vor iubi tâmplele fierbinţi,vor ofili goale luminilor de nespus ca să atârne cerul,
el sorbe cu privirea câte tălpi poate duce pământul,
atâţia îngeri îşi lunecă de sus,în saltul lunii el salvează între aripi,sufletul.

te culeg din ele,spune soarele râzând,îmi trece timpul prin păr şi suflă cu razele,
aproape de nopţile pline de stele păstrează trezit universul,
strânge între umeri palide flăcări de vânt,căci braţele lui vor face loc
unor ochi deschişi şi cerul va ninge durerea naşterii,azi grăbind...a frig sfânt.

Timpuriu

a răsărit ca ruptă din gurile nopţilor,alergănd după mine...

s-a adăpostit în cuibul meu pământesc,

o zi...şi mi-am iubit steaua,străngănd-o la pieptul mai bătrân decât ea

i-a fost copil...vremea,rugii ei înclinându-se...

steaua şi-a târât timpul şi în glas de cosmos şi-a coborât cerul,

trăindu-mă ca o madonă maternă,mi-a cules propria umbră,arzând din Fus.

infinită,dar soare cu moartea,atât de viaţă-mi era lumina...

stelei,legănându-se...în balet de întuneric pe buze.

a mângâiat muţenia şi dansul ei dulceag a căzut pântece dezmierdării de cer,

plânsului ei...luna-i era veşmânt de înger,steaua în nefiinţă

întotdeauna grăbindu-se,s-a ajuns,crezând în stingere,

a urcat...pe-al valurilor etern drum şi a poruncit

să-i fie ucis somnul demiurg,şi gol de ochii ei închişi...visul

a strigat sfâşiat peste capete şi m-a zorit în sus,atunci...steaua m-a născut.

De-a...malul

se aruncă-n stele,îmbrăţişându-se în eter,

gingaşul ţesut curge vrăjite trupuri

şi ele ,unse-n catifea de aripi negre,urcă-n pământ,

dar se păşesc luminoase,cu anotimp...

ce piept plin le dă pământul,au băut ne-apusul

şi s-au înecat blând, nu se satură păsările cu cerul

îşi înfig tăcerea-n cuib...

şi iartă timpul,pânzele de auz trăiesc cu pricepere,în ochi...

să mai înoate luna râul năuc,şi noaptea se coboară şi ea în ochi,

s-a văzut...cusută la suflet,cu moartea vântului,a toate spumegând...

naştere de trişti îngeri,din durere susur a făcut şi a curs în piepturi,

au fremătat în noi aripi,ne-au cântat,vibrând,

am secat...

pe ritmul genelor,diademă de somn împodobeşte cu suferinţă scumpă

sufletul,stă adăpostit buchet de petale cangrenate în mine,

tot ce am sfânt.e anotimp,are frunze legate toamnă mereu,
rădăcinile lui se deschid doar în vecie,şi mă găseşte fără el...dormind,
nu are...inimă să mă trezească,mă strânge la pleoapa lui,
lăcrimează şi se înalţă din ochii mei închişi,se aud...valuri înecând.

Cădere în noi

timpul mort ne aruncă în cer pământul,

să ne dăruiască spre nicăieri?...imens pântece e soarele,

doar să creşti purpura-i în tine...să te respiri de lumina

mută etern,cu geana plină de lacrima ei...

cadă ca bronzul în nepământ,însorindu-şi din plin suflete,poate om...

geana,cerul,lacrima-ţi zori necopţi de gol,
îngerul mi-e mugur viu, pretutindeni îşi fluturi aripa albă,

în spasme de vânt porneşte o scară ce duce-n pământ,

se-atinge de cer,şi-i despuiat de raze,ascuns stă sub pietre de zbor...

îngerul rupt pe dinăuntru,încăpător doar de lumină,îşi face loc

şi omul păşeşte,tot înainte cu plânsul...un râu ce curge-n cenuşă,

cântându-şi,ne împarte sfârşitul...

în petale de sulf,haos sfâşiind în piept,că floarea lui e dată

la schimb pentru pământ,şi agăţată-n cer...

soarele ne trezeşte după ofilire,chipuri de îngeri harfându-i fruntea luminii,

îngerii care îmbracă valuri,soarele-i...adânc de ei.

Odihnă

Ai irişi născuţi,când îţi împletesc din lună,mă pierd de ei

ce pete goale de întuneric...

creşti în mine de nu vreau să înnoptez...

Ochiul meu ud te slujeşte,ochiul meu uscat

rosteşte ghearei să-ţi culeagă sori din pântecele gliei,

căci trupul răşinos îţi întârzie sufletul şi ai aripi...

când le-ncumetă cerul din pământ?

nu-mi atârna văl trist la fereastră,nici toamnei nu-i culege tu mătase moartă,

până nu te-nchegi în mine,ochii mei dau lacrimi vii către tine...

Să-mi creşti în piept,şi te ridic eu imortele din plâns,soarele meu atât de rece...

mă tot privesc în umbră,toate păsările smulse să mi se îmbine căldură din tine,

dar ofilesc şi eu de sus,îmi prinzi trist zborul,cum cad de jos...

paşii sub tălpi de aramă îţi înjunghie simţirea,

după tine...săpând adâncul,îţi ascund din plin inima...

aritmic întrupând,tăcerea nu ţi-a ţinut nicicând locul,în prunc...

10 Noiembrie.

îmi intraţi pe un ochi şi nu vă scot pe celălalt

eu îmi adun genele,li se scurge în mine graţia inimii căzând,

căci oamenii mei sunt ca genele,se preling întruna,retezându-şi zborul încercând...

eu am un ochi plin de chipul lor,celălalt îl ţin ca pleoapa lui

să le închidă durerea,să le ocrotească lumina,primul lor sărut...

ştii?câteodată mă agăţ şi eu cu mâinile de ochii lor

şi îi găsesc pe amândoi închişi,luna mea bea paharul nopţii,

nici ea nu-mi usucă plânsul...

şi întotdeauna îmi înfloreşte ceva,dar eu îmi întorc roadele de la soare,

căci mie poate şi un om cu picioare neluminii să-mi neastâmpere somnul.

pentru neoamenii mei eu croiesc frunze vii

şi plec timpuriu de mână cu stoluri din ele,cântecul meu să curgă o întreagă lume,las din tavan să izvorască ochiul pentru mine deschis, să apună în mine,

aşa nu uit niciodată că mi-ai despărţit aripile umane în zile,

că mi le-ai împletit în piele şi le simt avuţia plăpândă în umeri,

aripile noastre strigă

că toţi trecem încet în oameni,salvându-le astfel de la gene...

Păşindu-te

păsările se tot scutură de ţările calde

şi-acum cad cu frigul, uscate în jurul meu...

intru de-un cot în vene,şi-mi ţes pânza sufletului mereu,

să fie asemeni Ţie, un fir de îngeri întins la nesfârşit,

care abia se mai vede,sau plânge că-i de aramă,tot mai subţire,şi greu...

mi-ai pus caţiva ani în buzunar,mă gândesc cum voi ajunge

să aştept toţi bătrânii înţesaţi prea târziu de stele...

ei să-şi ridice sus genunchii,ei să renască din aceeaşi lună cu noaptea la piept,

eu să înot de zori în răsărit,să îmi încerc nearipa,să pier...

sunt răsturnată cu soarele în jurul memoriei,

mi-a crescut părul hârtie şi sună scrisul o apăsare de gheare sfinte şi reci,

mi-aş dori să mă înveleşti o dată în rămurele şi frunzele să-mi înaripeze timp,

să-mi ierţi toţi batrâneii,ei fug spre o altă gură,umplută de cer...

în fiecare zi observ cum fereastra se lasă tot mai jos,eu lupt să nu mi se omoare...zborul de om.

Where my light is

ieşiţi cu cerul,din plâns noi urcăm şi împodobim tăcerea

să renaştem împreună ,lumina ar culege amarul...

eu te sădesc în piept,ca un ghem de mătase mi te deşiri

eşti amintirea...că îngerii nu vin,ei sunt şi înfloresc ca soarele,

câteodată tăcând...

tu-mi trăieşti cu greu fiinţa,mă sugrumi cu necuvinte,

îţi caut orbirea şi cad cu pleoapele tale bolnave de timp...
eşti pasărea mea cântată cu lacrimi,îţi târăşti cu greu aripa,

coarda inimii mele îţi e pământ...

te ascund bine sub plecăciunea cerului şi-ţi îmbrac umerii plutitori,

şi visul în petale ofilite, eterne...să-ţi curgă râul pigment lacom de om,

însorit de voluptate,are noaptea, zborul păsării smulse din suflet

îmi e bunul sunet sfânt...

defect,grăbit

uitând cerul,mi-au pierdut dorul...îngerii din glanda lacrimală

căutând soarele,şi-au intrat adânc în aripi,mi-au legat frunze

în loc de fluturi muşcând,rănind...

plânge-mă în umerii nopţii ca să-mi sune clavicula

a petale căzând zgomotoase după timp.

eu îi pun inimii capăt,doare să simt cei mulţi sori

căzând şi ei fără sfârşit..în mine,

aducând înăuntru întuneric trist şi ofilit.

născându-mi rădăcini de val,tu-mi suspini a vânt,

ţi-aştept în irişi... fericirea,ca frunzele...

care apun uscate,ca să-mi tomneze ele sufletul din timp

căci razele-mi clipesc des,şi-mi pleacă...murind,

tu rupe-mă-n clipe şi-mparte-mă cui iubind,

să nu mă creşti din gol,vindecă-mi cianura ca ploaia,

tu împleteşte-mi lumina în pieptul zborului,să-mi vină ochii iarăşi zâmbind...

...

Însăilez căpruiul...cu frigul,căzând în gene eu nu mai am ochi...

voi mă orbiţi curgând în mine

în destul pântece nu-mi fremătaţi a aripi,

nu sunteţi nenăscuţi în mine,mă loviţi pe dinăuntru,

voi îmi aveţi plânsul o grimasă de suflet mort,în colţul gurii...

m-aş repara cumva,m-aş da să mă ofilesc în osul unui copac adult,

m-aş agăţa cu tot cu lacrimi sau frunze trecute blonde prin tine

şi mi-aş atârna o umbră eternă ca să mi te am soare şi pentru mine...

dar ţie îţi vine să îmi lipseşti câteodată,să îmi întristezi

clovnii de ploaie,

căci vin din toamnă să se joace,icnindu-şi cerul doar spre mine...

tu ai apus,părăsindu-ţi luna sau trăgând-o mereu după tine,

nu îţi e odihnă lumina,îţi colorează buzele întredeschise

şi noaptea rămâne cu gust mort,ruptă mereu din tine,

ca să mă îmbrace ochii căprui bine
când bătăi de lacrimi îmi stau golaşe în frig...

îmi alung,mamă,pleoapele...ca să-mi ţin zorii mereu deschişi,să am grijă de tine...

alergând anotimpul

tremur pentru umeri-mi legaţi de frunze

că îi las să cadă strânşi,cu ele adormind uscate...

eu cu frigul stins mă apropii de soare şi-mi las în el razele desfăcute,

eu cu măinile aştept ploaia să curgă în mine un cântec de cer.

eu m-ascund mereu în urma cuprată a unei gene de lacrimi,

căci lacrimile mele intră singure în sânge şi mă-ncolţesc acolo,

mă dor în ciorchini de îngeri auriţi în uitare de zbor,

ei nu aud lumina,ei iartă că trăiesc în mine...lipsa.

eu plutesc în casa ta cu valuri şi mângâiere de suflete,

te-ai iubit cu odihnirea,te-ai născut pe furiş în mine...
din firul fructuos de frunze ,şi trupuri scrise ca să lase un gol.

eu ţi-am prins în piept rădăcina

iartă-mă că-mi eşti...inima,că tu priveşti din mine,căci nu ştii să mori...

Necoaptă mie

ieri...om din copac,soarele

îi sângerau încheieturile...frunze.

la început o ramură zămislită din ele(frunzele)tuşea razele

până-i deveneau umerii cheaguri de spice de grâu.

îşi scutura ea părul,îşi scutura de fapt genele

sub tălpile oarbe ale plânsului,muşcau cu furie din piele.

decupată timpuriu din voal de maci,îşi are de aramă coapsele,
fuge prin lună,închide în ochi lumina,căci e lacomă de stele,

ea când apleacă cerul,uită să coboare şi el...

o plânge fericit.

"îţi spun...sunt o şoaptă,legată la ochii inimii,

razele-mi clipesc des şi cad din mine,şi eu în tine.

te îmbrac,înăuntru...

gem mai rău ca soarele,din irişi îţi plouă timpul,

îţi curg a lacrimi,şi ele se iubesc tot trupul,îmbrăţişate.

eu nu-ţi ofilesc tăcerea,şi nici sufletul."

mi-a mai spus că mi-a închis pleoapele,

că mă păstrează pe dinăuntru,

ca-i sunt un pântece de flori de căldură în piept,

că mă are...ca să mă dăruiască un pumn de fructe aripate,mie.

întrupare

în jurul sufletului mi-a cam plâns luna,

cu ochii ei curgându-mi pe braţe amurg căprui al lacrimilor mele,

m-a tot îmbolnăvit în fiecare ieri întunericul,

cu mine s-a ofilit şi floarea genelor

ca să-i reînvie mai apoi petalele de prin toată pielea de om.

stelele îmi stingeau târziu fereastra

şi stoluri de pietre îşi cântau plânsul din frigul inimii...

cu mâinile îţi culegeam razele şi le adormeam la mine în piept

până dimineaţă,îţi spun,simţeam fericirea

coastelor îmbătrânite cu o octavă mai sus...

dar ziua tăcea murmurul înăuntru şi cobora din mine soarele,

mi-l purtam în palme ca pe un bol pentru strâns lacrimi

duse la ochi...degetele mele erau uscate,

dar mai amare cădeau genele,retezându-mi clavicula de plămânii invizibili

ai unei pete de timp.

într-o zi tu şi eu vom primi acelaşi buchet de îngeri

şi vom fi bolnavi de polen...

văd nervuri aurii din omoplaţii lor lipindu-şi ramurile de irişi

şi eu născându-mă din cana cu ceai a unei aripi în plin zbor.

vreau să mă nasc o scoică şi să-mi înfig buzele coapte în suferinţă,

să-ţi sting eu întunericul,să-ţi decojesc pulsul până ajung la inimă,

să îi cânt ca unui val leneş,născută aceeaşi eu,dar din infuzie de tei.

la final să te am conturul vindecat al unui nor

sau un ghem de lumină în care să te auzi intrând devreme

cu cerul făcut pungă senină a tinelui sub ochi.

breathe

ai făcut aripi de fluture din mâinile mele

şi cu sutele de gene căzute

mi-ai împins inima în ochi

pe ei i-ai aruncat în mine

mă dor câteodată acolo...în piept.

" ştiu,vei creşte ca privirea

cu o falcă în cer şi stele legate acolo.

şi una în pământ,printre flori mincinoase şi reci.

lacrimile tale se vor înfrupta din gol

până când inima se va închide cu zgomot în globul ocular.

îţi va fi apusul surd şi te va desface la nesfârşit

în proporţiile sufletului modificate,

peste suferinţă te va strânge la piept

şi-ţi va absorbi cu palmele iubirea cuprinzătoare, şi lovită,şi tot.

poate te va naşte noaptea iar,şi iar,până când luna se va sătura

de ochii tăi închişi şi goliciunea-ţi vie sub vraja de dor.

râul te va plânge într-un pumn de opium,

ca un fascicul de clipe palpabile

vei ţese fumul vieţii din pipa cu iertare.

azi ploaia încă îţi moare în urme de stropi,

eşti copil trist când te adoarme."

Mi-e rece,plânsul...

să visăm că din buze,mijlocul de jos,

ni se nasc pumnii strânşi în forma unui glob micuţ

şi urcă o rază să nască mirosul de piele

sau să legene fereastra deschisă pe jumătate de gât.

să fim în punctul greşit de trezire,

eu şi gustul de cer grăbit să întunece coastele soarelui

sub greutatea căldurii în trupul meu obosit.

nu se simte sărut îngerul care fuge după lumină din buze de om

are lacrima săpată chiar în privire,

cu pupilele dilatate de nesomn.

îngerul bun mângâie urechile cu atingeri de şoapte

şi genele îi cad cu sunet de clipit.

aripile-i stau împletite pe umeri

şi seara îşi trece mâna prin părul de amurg,

va ajunge..îngerul

va şti că pânzele mele sunt holeră

şi se descompun negre şi uscate-n vânt

îmi va da atunci muguri

şi vor înflori valuri,pentru prima dată...la timp.

îi voi păstra şi lui palmele

doar,doar vom fi amândoi corpuri fără chip

într-o zi...îngerul...

va vindeca

un castan gol,născut în frig.

I got my angel now

din irişi se va deşira polen încordat

şi-ţi vor cădea braţele vii în jurul meu.

va muri ceva lumină

până ce luna mi se va arunca în piept

uriaşă,ca o nebună

va curge un fluid de noapte în mine

sau va străluci de la cadavrele

norilor călcaţi în picioare.

inima ştie că într-o zi

vântul îi va da o mângâiere

şi se va face că râde
îngerul care intră în mine.

îngerul îmi întinde mâinile domniţei timp,

un bob de cer plumburiu i se răstoarnă-n poală

şi aripile lui ude
îmi sărută umerii plânşi

şi-mi trezesc ochii

să pună suflet în oasele genelor,

că eu nu mai adorm pistrui de vertebre sub piele

eu vreau să fiu o frunză,

căpruie,ca ruptă din tine.

pentru tine,toamnă,şi renunţ la clorofilă...

noi tocmai plecam

fără să-ţi răpesc paşii,ţi-am ascuns în măduvă aripile de aramă
ale unor porumbei uscaţi pe spatele tău viu
în încercarea de a-ţi zbura cu plămânii mei, înăuntru.

aceiaşi porumbei îmi topesc în urechi frunze negre
şi adorm cu ei,ghemuită în talia încheieturii,
puls mort în tăcere.
şi mâinile strânse una într-alta ca două emisfere cerebrale,
plângând bolnavul
cheag de întuneric.

timpul aprinde prea devreme strada.
mi-e necorpul în corp ca un astru îndepărtat
muşcând din mine,îmi e durere...

petalelor din om

azi răul se stinge-n hemoragii interne

ca să plece către fiecare trăsură un birjar cu sânge din mine.

hohote de plâns atârnă cu stropi de cea mai iubită durere,

e obosit irisul de-atâta văl în stern de gene...

inimii celei despuiate cu chipul în pământ

i se nasc pietre,

înăuntru.

şi pietre sordide înşfacă parfumul cald din piele,

pentru fiecare mângâiere e croit un timp.

aşa răsare un braţ de tălpi bolnave pe genunchiul coloanei vertebrale,

aşa apune în globul ocular al toamnei...frunza.

azi buzelor mele arse de raze autentice

le dau binele plângându-şi fericit întristarea,într-un sărut cu vântul.

lui i-a întârziat o adiere sub sprânceana de îngeri

şi geme rochia uitării în pantofii argintii ai dorului,

geme armura omului,

pentru fiecare fluture nenăscut în stomac

ea are unul îmbătrânit acolo...

Neverosimilităţii Irisului

cu buzele luate invers sau întoarse pe dos...razele,
de-a cuvintelor ceaţă,de-al meu fluture spre tine,
te iau în braţe,căci prin şoapte
tu mă auzi mai bine
când printre atâtea fluturări de păr
diferă culoarea
sau genele-ţi curgând a ploaie..


mă ai un râu obosit,cu degetele scăpând triste
în seminţe fără soare.
doar în oasele tale tăiate din umbră cu cuţitul
adie,simt
un suflet întreg,cu fericirea-i mătase...
ce mi-ai făcut?
că nu-mi mai ţin genunchii afară din aşternut,
lăsând loc lacrimilor.
poate sunt,ca să te am pe tine:
mereu laleaua ascunsă în acrobaţii de fulgi,
mereu omorând în creion vechi tăcerea,
jucându-mi pe neauzite ochii,
când adânc în dor ne încolţeşte pielea
o vară...


azi ştiu de inima ta încălţată de zei
într-o aripă croită în nedurere la zbor
da...inima ta de culoarea safirului
sau a curcubeului uitării...toamna.

azi,esti aici,mâine..până şi macul îşi
vrea roşul,de dragul odihnirii în pântecele lunii.


e noapte acum,şi mă protejează panglicile afecţiunii tale
ca atunci când..."am şezut amândouă pe trunchi
plângând cu mâinile îmbrăţişate
până când părul nostru de castane şi spice de grâu
ne-a înfăşurat gleznele..."


Ţie,prieteniei...

Asculta mai multe audio Muzica

doar iartă-mă...că am folosit cuvinte puţine şi că meritai un frumos mai plin...de tine.

albe,calde...

am găsit,privind din mine,mâinile întoarse spre noapte
dreapta,cea mereu prizonieră sufletului,murea...la fiecare plecăciune,spre iubire.
stânga muşca din zid,din tăcere striga,şi durea...cusută până la cot,cu atingeri.


în somn eram doar noi.
buzele nu fuseseră nicicând înfaşurate în sforile a doua inimii,
căci gurile...mergeau la mal,se umpleau şi nu vărsau apusul din ele.
aşa,ocolind marea,te infectai în pielea mea,neştiind că vertebrele îmi erau lacrimi,
că umerii îmi atârnau de lună,că sternul alunga din mine vindecarea.
aşa,de la genunchi la timp,auzeam urletul tău mângâiat,sunet de clipă în clipă.

cu teamă,te văd aplecat spre copilul copt înăuntru,
ştiu că cerul mi te-a furat, şi-a lipit trupul zilei de tine
când eu...urmărindu-mi gestul mâinilor,ţi-am pierdut ochii.

în Nămol de Stele

ce păcat...

că pielea mea era scrisă cu gustul tău în ea

şi mă trezise întunericul.

ce păcat...

că mâinile îmi erau furia cu care adormeam

uscăciunea din umerii răniţi de guri ascuţite.

ce păcat...

că eu râdeam pe tine,la infinit

şi tu plângeai pe mine, mă pătai semilunar de aripi.

strâmbam din nas,ca pisici bătrâne

până am îngheţat în mine

o fereastră,o vină,un pahar început.

dar azi mă spăl de tine

mă spăl de tine,de valul leneş,de valul tânăr

iau marea în braţe şi fug cu ea

şi aşteptăm amândouă.

eu să aud urletul şi să mă înfrupt din cer

cu sălbăticie, cu miros,cu somn.

ea să se dea pe spate în florile Raiului

sau mai bine să stea suspendată la un călcâi de drac.

cu coapsele goale

să-mi respir dimineţi palide,după nopţi albe.

să mă arunc la uscat,poate devin carton încins

şi plec pe picioarele calde

fără fluturi,

fără soare,

despuiată toată în jurul sufletului.

Pânza

încearcă să nu pui fermoar cerului,

nu când luna îmi strigă iris în ochiul de sticlă.

spun doar că fumul îmi înnoadă cravata

doar să mă mai ţină vreo doi plămâni,

la piept.

că mâinile au gust când scriu cuvinte,

anulate de trupul iubit.

că fiecare vişină putredă foloseşte din vântul egal cu mine

mă lasă păpusă din aţă,căci aripile ţi le-am pierdut

sau...nu se mai văd.

Doamne,ghemul îmi atârnă în umbră ca un plâns

şi sună ca o tinichea uitată,
de lume.

rugăciunea e surdă

ea doarme,doarme cu pietre dedesubt

şi-nchide în mine

fiecare amintire de lână încâlcită-n
inima de neplumb.

de ieri mă prinde-n colţurile gurii

nodul

şi unghiile mele încă înghit umbre

cu urme

destul de false,pe umeri.

altul e Făt-Frumos

"eu,eu într-o zi am invadat intimitatea apei..când i-am mărturisit că avea gust

şi-a abandonat atunci nearipile într-o plantaţie de trenuri verzi,

de curând perfecţionate într-ale zborului şi mi-a curs un istoric select

mult prea lichid ca să mă scape...

îmi dau arama de Făt-Frumos pe faţă şi spun cum apa mi-a fabricat propria poleire de Eve

şi-a dezbrăcat pupilele ude în irişii mei secetoşi,a rămas goală netrup şi suflet,

...dăruindu-mi-se cu încălcarea de a nu rămâne pentru totdeauna

a adormit cu mine,într-un sac rănit de iarnă...

şi eu tot rătăcesc pe străzile ei băute de om,acelaşi Făt-Frumos cu scalpul timpului desculţ.

semn că nu mă gaseşti de prea multă neînsetare şi că apa e doar pielea fixă,cu valuri...cea amintită de mare în înfăţişarea ei."

şi dacă din ramuri Făt-Frumos ar fi gânduri,apa le-ar citi fetelor copaci?

Paşi

aproape-mi stă paharul în carne şi oase,

cu doi opuşi împărţind guri flămânde.

aproape gol de inimi sângeroase,aproape plin de piele goală,

paharul care-mi sfâşie până în măduvă uitare...

de prea viaţă nu mai torn moarte

cu vină,nu mă mai soarbe marea cu degetul.

răsuciţi de plăcere,cusuţi la aripi

să-mi stau aproape,legată de mâini şi de picioare,

când muţenia leagă sfori de furtună

că ea nu-şi mai bea amarul când ascunde-n stern zare,

că ea ţâşneşte gheare putrede-n suflet.

lasă-mă trup inert în propria baltă,

dezbracă din priviri gustul mâinilor tale

nu mai alung din casă soare,nu se mai cade din cer lumina.

doar nu pune amintiri în corpul meu,lasă-mi membrele amputate de ploaie

ca muguri spasmodici să-nflorească râul

ce curge clipe-n piept,de prea deşert

în ochii tăi.

"Aminteşte-ţi de mine cu un trandafir."

...mi-am amintit şi încă îţi port fruntea în răni cicatrizate,bătrâneţea în palme absente,durerea..

nu ţi-o cunosc,dar ştiu că la fiecare oră moartă...merg să văd bolnavul...

marea nu îşi doarme cenuşa,dar valurile se sinucid la mal de trup,cu primul trandafir

şi eu...eu mi te plimb..caut ceva,dar nu-mi amintesc ce

mutilată de iubirea de ploaie,poate soarele îmi plânge pe umăr otravă ,

poate ochii cu gustul lor de nisip curgând egal cu sine privesc pietre pe inimă,

poate la fereastră stau în resturi de epave,ascunsă într-un corset de vertebre bolnave...de dor.

unde e mângâierea ta şi vocea din naos?

în lipsa ta,cu lacrimi topite pe braţe,nu disting cadavrul unui fir de viaţă,nici capătul lumii ,poate doar...izvor de fum

izvor...cu îngeri însetaţi de plecări întârziate,cu zborul meu care nu învaţă să fie aripi.

toate..sunt rugina finală a unor tăceri

sunt buze cu nesomn,foc născut în piele,

sunt copilul cu viu grai,sunt paşii amari de migdală şi candelabru în umbră...

fără niciun nor,toate sunt tăceri care îşi au zeiţa.

doar plângând îmi amintesc de tine...

de la acum înainte

ce gol pe sub uşă şi glonţ în litere
dacă ne înecam de fără plâns
la tandreţe de piept aplecat sub ramuri,
dacă ne trăia un zâmbet,noi să stăm luni de zile de-a v-aţi apus
prin toate casele din soare.
doar să fie sfânt primul fum prin vene,jumătatea de trup să fie caldă de sânge tăcut.
cu atâţia cai verzi pe pereţi
să avem alb în piele,negru în talpa de sub pasul greşit.
şi ochii să încapă doar în rochii vişinii de toamna ancorată la suflet.
şi tu să-ncapi în ochi,în ochii cui?de sticlă fadă,pupile berze când se-acoperă ca pentru tine de vedere.
să înghiţi valsul mort de la început de muzică,să-ţi iei iubita prea strâmtă în inimă
să vindeţi totul pe o fericire dospită bine.
nu că sunt,nu că pot,dar că vreau piciorul stâng îndreptat spre ceaţa de Rai,
că azi mi-a fugit un nor lângă fruntea cu taine complicate,şi încă-i amară gura din cafea.

şi încă port boala aia fără nume,mâini de om,somn de om,omoplaţi de om(imitaţie de aripi prescrise de îngeri).toate picate din cer printr-o ţeava nocturnă la zbor.

crisAlidă

ajunsă din urmă şi privită într-un târziu,

sedusă prin nedespărţire

şi lăsată cu aripile deschise de îmbrăţişări,la un drum mare de linişti,

atârn pierdută cu visul spart,

în colţul de suflet,sus,unde cerul scrie nori.

fluxul hidos nu mi-a apus cerneala,

dar stai.

mă clatin mută într-o cifră cu gratii de os,în pivniţa cu lume se ascunde nemurire.

toate hainele îmi zac pe dos,conjugă moliciunea corpului cu pete de râs

la stadiul de fluture.

aripile se simt triste dupa ce m-au ars de larvă şi mi-am pierdut atingerile.

mi-aş fi dorit să n-o fi făcut,să nu-ţi fi respirat ultima suflare

acum sunt o anomalie,un fel de surâs furat într-un sac cu soare

şi-mi dau seama că an de an

marea se trezeşte în mine şi-mi fumează buzele o vară întreagă.

vara nisipul e copt şi luat de la capăt

"a fost fierbinte marea
sau pielea ta,
nu ştiu care e fata
atingerilor mele.
dar port hainele tale,dacă îmi vin
şi port sărutul ei,daca mă ucide încet şi viu.
paralizat de la suflet în sus
vreau viaţă fizică,vreau corp de pluş
să pot pluti încet,
cu mine.
şi aşa stelele îmi alunecă pe braţe,
arăt ca umbra unei păsări,cu o claviculă în cioc.
arăt gol cu atâtea piepturi
dezvelite soarelui din zi."

ţi-am spus că soţia ta e o geană
roşcată
care clipeşte des.
nu-i marea.
ea e infidelă
se scaldă cu inimi,
nudă în pupile de soare.

"ce frumoşi sunt zeii...
de asta iubesc eu marea.
ea poartă respiraţia lor
intuitiv îndulcită de catifea.
dar mai dorite dau
buzele strivite de zori,
când vişinul salivează pe iarbă.
da,da
căderea imperioasă în ploaie
secretă mai multă suavitate
decât gura.
căci iar începi..
cu ochii dilataţi,
să-mi cuprinzi toată faţa,curgându-ţi din palme."

în final,nimănui nu-i place să iubească

mă înghite pământul şi vreau să mă înghită spre tine.
dar rănile vorbesc pentru mine.Şi schimbă durerea între ele,se joacă de-a spontaneitatea şi dispar fără cuvinte.
Nu ştiu,naivele,că ploaia le manâncă dinainte, la fiecare soare cu dinţi.
cuibul meu e ud,dar are aer suficient,căci respir o dată la..o fluturare de afecţiune.
Are 4 camere,cu pereţi cu urechi între ei.Da. inima mea bate şi gustă des din nefericire,în timp ce zeii îşi poartă neodihnirea cu susul în jos.lângă un liliac de seară.
dar nu-mi mai strecor pulsul într-un tramvai risip aiurea în pivniţa lumii tăcute.aici nu e pian,aici nu respiră corzi vocale.Aici respingem somnul,lăsăm creierul să mimeze complezenţa inimilor.aici mâncăm mare,şi nisipul adoarme sub noi.Aici ne sărutăm,în timp ce unghiile perindă până în simţurile tacite dădătoare de ploaie vie.
aici urmele mele ar putea rămâne adânc încrustate pe pieptul tău,ţi-ar putea calma pornirile trezite prea devreme,cu pungi sub ochi.
dar nu vreau aşa.
Vreau sa-ţi port palma caldă pe pielea mea anesteziată de diagnosticele greşite ale timpului.vreau sa-ţi cos buzele cu ale mele,ochii cu ai mei,căci sufletele se mai pierd unul de altul,printre vântul impostor.şi noi nu vrem asta.vrem să ne naştem din aceeaşi fiară şi să trăim tot înaintânzi din amintiri.

dupa noi,să ne odihnim puţin,

să frângem sunetul ploii de pe alte meleaguri sfinte şi reci.

captivi în legături de frânghii şi stropiţi în amante de nori:un singur zâmbet,un singur scrijelit în dor... să fim ultimii noi..

am pescuit SUFLETULpereche

pânza de păianjen şi aburul mătasei seamănă cu gâtul meu gol,

cu pulsul meu nonşalant la sărutarea gleznelor închise în interior şi sufocate în exterior de neaer
aş lichida timpul,ca genele mele de etamină să-i salveze încă o dată zâmbetul
atunci inima m-ar trăda,ar edulcora pieptul în convulsii atât de puternice încât pielea n-ar mai fi învelişul perfect pentru a ascunde bătăile nebune.
mi te-ai alătura şi ai fi uimit de această împlinire categorică şi simplă în complexitatea ei.

dar într-o carte sunt complet sucită de iţele încurcate ale aripilor diforme
un fel de destin copt sau fiert în sânge ne-a închinat cabana întâlnirii inteligenţei cu uimirea persecutată de timpul relativ.
în cele din urmă am aflat de zâmbetul pianist pe pletele ploii,ţi-am plăcut muza toridă,care a însămânţat imediat un vers ud sub atingerea deja leoarcă de epilepsia frenetică a piepturilor emotive şi nu.
jocul a fost începutul cald si tăcut,căci tu ai decupat enigmatic un fluture din fulgi ai golului nesfârşit
tu,binecuvântat,şi eu,în pas cu veşnicia ta curgând spre mine,suntem deşiraţi din acelaşi ciorap sărat de lacrimi,plouat de umbre,a cărui concavitate umple nămolul amar cu gust de caisă şi vânt,cu acea miere de câmp născută pereche.

MarMezan

Infernala migrenă ar tumefia istoria,dragule
dacă ar şti să tacă,să se accepte ca pe un plin.
n-ar mai sta cocoşată în pupilele mele
adiacente la încruntare.

cine ar fi ştiut că de ciudă se dezbracă Noaptea de Zi în faţa Lunii?
conform continuităţii mai mergem
o stea,două,pană ce se feliază Luna
şi surâde Noaptea.


coatele
îmbălsămează migrena
în miros doar albastru.
să ascundă necăpruiul ei
într-un labirint de adineaori.
Dar EA se-aduce,se poartă,ne plimbă
lasă recolte apoase pe frunte.
Şi chiar năucă
nu,nu ne lasă AZI.

poate doar 2 minute.Până la dezamăgire.e un fel de salvare,

de la câteva zile,
mincinoasele plăcutului de leşin
când Pământul ud iarăşi geme.

DanS cu UmbrA ta

pe tentaculele frunzei care cochetează vals cu ploaia
-Candela aceasta se clatină într-o suburbie de încetări!
-Şi senzualul vânt,perifericul stăpân,incită ceara lumânării de vară!
Cum cuvintele toate sunt orfane si adulmecă spre cui îi sunt destinate, agonisirea urii e contabilizată fără ipostaze de pielea ipocrită a conştiinţei fără de somn.


-În bătăi de zile, viata e frumoasă cu iluziile ei cu tot.
-În anumite circumstanţe dădătoare de euri,umerii goi sunt un concept,o teorie a dezvelirii de tine
Arpegiul coloanei vertebrale e în fapt o înşiruire de râsete,o boală aţâţată de glumele ironice ale unei vertebre legislative.
şi ceasul?ceasul nu-i scump la vedere şi execută neinfluenţat trecerea timpului.

-Dar cu o palmă de lumină nu se face dimineaţă!
-Păi zorii?
Cu zorii se naşte Soarele,iar ziua îşi repetă anotimpul ei.
Într-un fel sau altul, din proprie iniţiativă sau nu, se deschide o fereastră când eşti prins între patru pereţi elegiaci,cu fruntea despicată de râuri.


-Tu ai o taină?
Împrumutămi-o!eu am ascuns-o pe-a mea.

-Luna plânge.
eu îi cânt la chitară somnul,în timp ce greierii calcă sub stele cu paşi de mamifer.
-Dar vorbeşte că te uit! şi înghite cu noduri

sâmburii retălmăcitului dor.

PLECĂCIUNE

Am alergat ca un neajuns pe scări cu treptele lor uscate de timpi.
Şi mă opream câteodată,nu prea sus,dar cu priviri năpustite josului
Mă cocoţasem pe armonia unor oameni si acum ochii rouau podeaua unor suflete care se deşirau în suferinţă si tragism.
Să îţî doreşti neîncetat sa blochezi timpul şi să îl întorci acolo unde a apus o greşeală,înseamnă să îţi porţi măştile într-un rucsac închis ermetic, cu parola unor lacrimi.
Tu nu ştii că începutul e orbit de alb si sfârşitul amuţit de negru?
şi că toate aripile se apleacă spre cruţare..spre amânarea finalului pribeag,dar copt într-un cuptor de clipe..
cu pereţii mutilându-se între ei,sub schilodirea perfectă a fluturărilor tale de păr
cu umbra corpului secat de şoapte singure,aparent blajine
umbra care îţi agaţă aripile şi le întinde bolurilor de timp,în căutarea nefinalului pierdut.



eşti timpul tău
eşti soarele surd
eşti lăcomia pentru nesfârşit
orice urmă de tălpi sfâşiind naşte un rid de smoală
căci distrugi fără voie şi imperfect.
orice iertare e iertarea ta si bunătatea ta, spre tine
palmele tale se ating pentru tine,pentru consolarea ta.
irisul se îmbrăţişează cu pupila ca "să-i ţină de frumos" sufletului
sufletului pe drumul eternului.

langa strada de AZI au pus un semn de plans.

Azi sunt pe bancheta de culoarea castanei coapte a unui tren.

Un personal amarat,dar bland ca raza.
Si e atat de cald la geamul lui..Prea cald ca sa pot sa plec sa uit..sau sa iert.
Intr-un popas in zare vand privirea de azi,o privire goala.
Goala adica nu opusul lui "plina".
Si ma agat de bratul trenului si pornim intr-o plimbare pe sine.Amandoi cu privirile acum negoale.
Dar cam triste si cam fixate intr-un punct unde am aruncat nepasarea multora.
Si deodata cineva ne naste aripi.Si ne intreaba cati maci avem pe langa picioare?
Si trenul se apuca intr-un delir sa-i numere..
Atunci eu vad cum ne iscodesc macii.Cum surasul lor picura chinina.
Ei chiar se apleaca doar spre plecare.
Si trenul numara prea neintrerupt.
Si chiar ma disec intr-un gust de ploaie.
Cu cat batranul tren numara,cu atat plecam mai mult..
Si parca pe aripile mele nimeni nu le-a invatat sa zboare..
Si trece timpul de la peron la peron.Si raul incepe sa nu mai curga fluturi in mine.
Dar trenul?
El tot sopteste cuvinte intr-o inabusitoare tulburare de constiinta..

"Vad multi!Doamne,cat de multi maci de iunie!Si cum se uita!De parca inghit plansul nostru ca pe lut!
Nu mai merge,copilule,si tu!Nu mai da apa la moara lor!
Iarta incontinuu
Caci cei ce te dor,cei ce te mor prin neinima lor,
Aceia vor plange copilul din tine,cel ce radea din ochi spre rau si bine ca spre o contopire jucausa.."

inca vei astepta

Dintr-o banala corola de miscari
Te-ai cocosat intr-un televizor de umbre
Ai talpile goale de duca
Si pansezi cu palma o tigara.

Intr-un dans trivial de ganduri
Ti-am interzis intrarea intr-un anume suflet
Apoi ai dormit ultima noapte intr-un glob de plansuri
Te-am asteptat o seara de alb,dar ti-a nepasat.

Acum imi intinzi musculatura fada
Si telecomanda mea muta compasiunea intr-o rotire de ochi
Sa golesc niste versuri lasate amalgam de amintiri
Ar insemna sa ne lovim sansele de piepturi de iertari.

Mai bine la intrarea in suflet asez cate un sir indian
Cu generatii de sanse,cu risipiri de deschideri de porti
Si chiar sub barbie,unde marea a deschis un golf
Pitul acel bleumarin de voci si inchid o lepadare constienta de tine.

dar fara Ea,ii lipseste arcusul.

Stii cum esti tu?

Esti ca un vant descheiat la guler care sufla letargic pe jos.Iti potrivesti mainile suferinde pe patul de trotuare reci,ude,cu miros de nicaieri.Te duci intr-o infundatura fara sfarsit.Tot ce te inconjoara e sunetul de dureri cancerigene,sunetul viorii care isi plange arcusul pierdut.
Si cat nu poti sa plangi!Si cat iti rozi din inima fara aprobarea nimanui!
Nu poti plange,dar lacrima asta sleita de puteri sta secata la panta cu obrazul catre imperfect.
Lacrima face parte din tine..
Ochi,frunte,nas,lacrima..
Nezambet,tristete,ratacire,lacrima..
Ocol,pierdere,ne-aer,lacrima..
Cand ai stiut ultima data ca inca respiri printr-o minte proprie,lucida?Niciodata pare un timp scurt pentru tine.Dar nu ti se termina deloc.Nu simti cat mergi,te rogi in continuare la adieri de lacrimi.
Esti cel cu un dulap plin de expresii si fete identice pe strada asta de anonimi.
Gura ta pipaie acelasi trotuar spre ea.
Respiratia ta incalzeste aceleasi urme:ale ei.
Scrumul gandurilor tale adie molatec spre ea.
Ai fata si gesturile unui pusti.Dar atat.
Involuntar te descalti de tine,caci sunt prea multi moli de durere.
In spatele soarelui surd ii canti ei:zi de zi cu aceeasi vioara fara arcus.
Oamenii care te pleaca departe,
Oamenii care cauta instinctiv fermoarul care deschide un suflet
descopera sufletul ei.
Tu ai sufletul ei,esti al nimanui si iti e dor..de muzica.
O treapta.Alta.O mie.Cate?Frica ta se intoarce.
Si iar iti odihnesti capul pe ultimul ei suras.
Nu dormi,caci lumina ei nu se stinge niciodata.
Iti asculti vioara fara arcus.
Tu nu mai esti cel cu fes pe cap,pe o corabie,intr-o bucatica de mare.
Esti frigul din ne-plansul tau..

Asculta mai multe audio Muzica

prin partile mai senine ale cerului...

Nu-mi amintesc ce pumn nestrans mi-ai intins

Stiu ca m-am leganat cu o sarutare
Nu-mi amintesc de ce radeai dupa.
Stiu ca ma brodasem pe cearceaf si inchideam glasul.
Nu-mi amintesc care bucatica se manca din coaja in coaja
Stiu ca pe dulap culcasem un gand.
Nu-mi amintesc zorii perdelei
Stiu ca soarele impingea in geam
Nu-mi amintesc niciun pas spre usa
Stiu ca ma priveam intr-o fereastra de aburi
Nu-mi amintesc gluma cu suflete
Stiu ca promisiunea era pe cuier si plangea cu sughituri
Nu-mi amintesc din cate lamai ne-a iesit limonada
Stiu ca piepturile noastre se loveau de timp.
Nu-mi amintesc ce fredonau mainile tale
Stiu ca rochiile aveau miros de vant
Nu-mi amintesc care zambet mi-a lovit pometii din plin
Stiu ca ma roteai intre noi ca pe un cerc
Nu-mi amintesc ultimele panglici de cuvinte
Stiu ca mi-ai soptit:" esti glasul ochilor de ploaie si rapsodia caderii.."

tablou.

Ai luat fiecare mic din multe de vis

Ai impuns fiecare umbra de inger si ai agatat-o spre "zbor"

Acum ce gauri iti faci in suflet?

Si caror nasturi le injectezi o ata?

Picteaza-ma mai departe.

Nu-mi uita nisip in ochi,nu pot sustine un asa castel.

Ajuta-ma de mana,impinge-ma cu tine.

De unde atatea amintiri de tine?

Si cat ma costa o impachetare de tablou?

Imi lauzi si nu raspunzi.

Taci cand trebuie sa ma plangi.

Si-apoi ne mancam priviri vandute pe nimic

Le digeram intr-un stomac de panza?

sa ne lasam chipul pe genunchi de inger.

Ma misc intr-o simfonie tacuta,

dovada e ca trepidanta imi lipseste bland.
Fiecare suntem un cantec prins de calcaiul unui inger,
dovada e ca ne lipsim doar uneori de ne-euri flotante.

Ingerii plutesc,ne duc umerii goi intr-o napustire numita "viata".

Fiecare suntem lacrimi cu lacrimi in ochi

Ne nastem suparati si ne trezim cateodata razand intr-un camp neaberant.

Caderea noastra intr-un val de contopiri de raze vizuale e lipsa visului.

Oamenii ne stilizeaza pentru colorit.Si viata surade in fata unui plexiglas de clipe.

Ne imbatranim unii pe altii,ne ingrijim de melancoliile noastre,uitam cateodata cum e sa rostesti cuvinte din suflet.

Ne aruncam desculti in marea asta de ingeri care asteapta iertare.

Ne privim simultan sangele risipit, ne primim asa cum nu suntem.

Si viata e un adaos de oameni, nascuti de zile, adusi de ingeri, protejati de cine?

macii vorbesc doar vara.

...Si tu,macule,cand vrei sa uiti unde te duci,cum iti incurci petala intr-un timp de nepasare,cum iti zboara tie gandul doar spre putina uitare?

...Eu,omule,eu cand uit vrei sa spui cand ma incurc intr-un laitmotiv de cand lumea?

...Macule,eu vreau sa inving teama asta ce mi se naste veriga cu veriga,secunda fara secunda,minut cu minut,ora de ora,zi in zi,luna spre an..

...Omule,eu in fiecare sfarsit de vara plec de trecut, ma port petala cu petala pe o pista si-acolo-mi duc opiumul in zbor.Si el ma duce pe mine spre curaj de a crede in mine si fiecare nor ma aduce intr-un an pe aceeasi pista,infasurat in aceeasi neobstinatie de mac, asteptand un om capabil sa-mi smulga din opium fara teama halucinatiei.Eu traiesc un viitor pe nor,in vis.Ma ajuta.Trecutul meu sunt oamenii.Si fara zgarcenie ma presar in calea lor.Vreau sa-mi fure din opium,sa scape si ei trei anotimpuri de trecut.Sa aiba si ei atingerea asta cu norii si intoarcerea a fericiti.

Gaseste-ti,omule, si tu un sfarsit de anotimp in care sa pleci de trecut
Gaseste-ti, omule, viitorul intr-un nor si ramai acolo restul de trei anotimpuri

Sa ai apoplexie peste trecut,sa se-nchege o desprindere,

Sa functionezi intr-un curaj de tine,

Dar tu inca nu ai atins macii nebuimaciti vara asta fara vina si cu ploi...

Asculta mai multe audio Muzica

voal in final.

Ascult apa suspectand urechea si port o inecaciune oarba
Ma clatin des intr-o noapte somnambula si apa nu ma lasa,
ma ia,ma duce,si nu-mi da voie sa port naiva masca.
raman eu si cu mine,nu-mi pot atinge eul de frica.
mi se ineaca si evantaiele
zbiara un dor si-mi prinde esarfa.

O duce purpuriu la suprafata,i-o plasmuieste poate soarelui.

Si eu raman sa dorm lacrimile-n apa.
Ele ca ploaia-mi racoresc clavicula.
Si ma scufunda iar,accept din nou.
trec lin clipe fara cuvinte desculte.
imi simt si gatul rece,si-l las...nu ma zbat.
imi place cum nufarul canta finalul.
merita sa astepti ca voalul sa-ti atinga punctual coapsa.
Inchid ochii acum.Ma oboseste acest tot.Imi ating si chipul cu apa.Ma plange fericit.

oricând.

"a minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt"

Ti-am prins chipul .
ne-am aruncat in clipe
ne-am fugit in vant
m-ai izolat clipind un infinit.
Ti-am fixat cuvinte dulci in ochi,
ne-am dansat pe visine
ne-am mintit agatati de cer
mi-ai suflat un cald pe umar
Ti-am incetat neatingeri.
ne-am adapostit in scoici
ne-am luat intr-un sac marea
m-ai dus usor pe brate-n timp
Ti-am pus buze pe suras.
ne-am lasat liliac pe genunchi
ne-am dus cu aripi in secret
mi-ai fulguit in brate pielea.
Ti-am crescut tacere intre noi
si-acum ne bem cafeaua intr-un zahar de stele
privim mierea si atat.

un geam cu stropi,fugind de noapte

Stateam cuibar intr-un rond cu lamai
Atipeam des,cautand o scrisoare si-un alter-ego ca sa pot vedea sub un cast miros

cum ploaia ma-nghite
cum talpa ma poarta
cum soarele geme
cum nu pot selecta un gand din ce as vrea.

M-a miscat un tipat
Din cer cadeau o umbrela si o stea
umbrela palpaia ca o inima
steaua se intorcea legata in cer
Mi-am dat seama ca sub ochi iti scrisesm "nu vei fi fericit"
Si ca plasa cu frig mi-a lesinat in poala
nu-ncerc sa plec,
nu ma ridic
fierb intr-un bol cu lacrimi.
Nu au loc regrete,ma mistuie un vis
Nu vreau emotii noi
Am inchis.
Ma striga iarasi un glas de tata
il prind sub pasii pisiciti,
ma-mpiedic si respir din roua,
ma-ntorc si-nfig mana-n pamant.
Un fir de par pluteste si umbra si-o agata
si-astept sa treaca pasari
Ce simt?nu ma-ntreba.

simfonii si suflete...

Suntem imperechit mana-n mana
doi cate doi
trei cate trei
multi cate multi
boabe de prieteni in boabe de prieteni
iubire din iubire, in iubire, cu toata iubirea
Ca floarea imbufnata a unei violete
posesivi cu posesivi,
egoisti mangaind egoisti.
Ca marea dornica de viata si talpi
melancolici veselind melancolici
tristi imbarbatand tristi.
Ca tot ce ne place sa vrem!sa putem!
eu cu tine
tu niciodata fara mine
noi pentru "mereu" impreuna.
Ca masti sfaramate in timp
tu ma cunosti pe mine
eu deja m-am inghesuit in realul "tine".
Ca licoarea unui pumn de vise
eu nu te impart cu nimeni,
tu ma vrei doar pentru tine.
Ca poza unei nunti in vara
noi le zambim tuturor
si ne luptam pentru a prinde in suflet
ecoul vocilor senine.
Ca un cantec repetat obsesiv
tu asculti doar la mine
eu sun a imbratisare perpetua pentru tine.
Ca un cocos din parfumuri frantuzesti
tu ma certi pe mine
eu te conving ca sunt cuminte.
Ca gand de suflete-pereche suntem tot ceea ce se implineste frumos.
Si se face ziua si noi suntem soare!
Si se face vant si ne iubim toamna!
Ca simfonie de suflete-pereche,tinem cu dintii de niste versuri

scrise cursiv pe-un portativ.

aproape-coliziunea Martisor.

Da.
Stelutele Andromedei nu au stiut distanta,nu au priceput busola si au cascat un naufragiu in Calea Lactee.
Flirtul continuu caracteristic nevazutelor tipese lumina colturile tremuratoare ale steluteilor din galaxia noastra.
Si cat ai zice "zahar de pepene",micii visatori au cam inceput sa cocheteze...cu ideea de coliziune.
Doritori aproape doar ei de a oferi martisorul in fiecare an-lumina, impulsioneaza micutele cucoane fardate purpalbastru.Ghidusele-stelutele, rosesc cuceritor la primirea spatiu-marticului si spatiu-pupicului a miliarde de stelutei-barbatei fuduli in urechi, imbibati in after-shave cosmic,impresionand printr-un vid-miros niste stelute-domnite, protagoniste in picturile Lunii.
Fara niciun "din pacate",speram ca spatiu-iubirea lor sa se consume tiptil doar intr-un alb-rosu vis,iar sarutarea lor sa fie interzisa cam toti anii-lumina din spatiu-realitatea lor.

scoici alintate de mare.

Sa geama umarul ploii a intelegere cand razele dispar...
Sa stai locului o clipa si sa-ntristezi si murele cu umplutura de vant...
Sa vrei sa plangi cand te gasesti...
Sa-i dai o palma dorului si-apoi sa-l mangai cu-o blanda amintire...
Sa canti din piersica si sa mirosi a ceai...
Sa te stranga somnul in brate cand vrei sa uiti...
Sa "blonzi" negrul unor ochi de frate...
Sa tai crini cu o lalea...
Sa lenevesti leganand intr-un car "Lacul"...
Sa saruti tot ce ochii pot ajunge...
.
.
.
Sa ajungi la capat...
ca o scoica, ce vrea sa vada marea.